Heidegger
spunea că moartea nu este un „a-fi-la-sfârşitul-vieţii”, ci este o „fiinţare-întru-sfârşit”.
Din primul moment al fiinţării noastre suntem „aruncaţi în moarte”, moartea
este o prezenţă permanentă în fiinţarea noastră.
Textul
meu este, în raport cu cel al lui Heidegger, vulgarizator, dar, în deosebire de discursul abstract al filozofului german, textul meu este bogat în trăiri.
Cea mai
veche amintire a mea constă în nişte senzaţii şi percepţii al căror sens l-am
dobândit ulterior, inclusiv din discuţii cu membri ai familiei. Cineva
(probabil un părinte) mă ţinea în braţe, apoi m-a aşezat pe o masă. Simţeam o
durere îngrozitoare în zona anusului, pentru că-mi „ieşise dosul”, iar rudele
se străduiau să-l bage la locul lui, folosind săpun. Mama mi-a spus că o infirmieră i-ar fi recomandat să-mi dea sulfamidă, dar să nu-mi dea apă. Nu ştiu care dintre ele a greşit, dar rezultatul a fost că mi s-au blocat rinichii. Internat într-un spital din Bucureşti, mi s-au dat urgent multe lichide. Şi m-am încăpăţînat să trăiesc. Pentru cei care nu înţeleg
ce vreau să spun: oamenii care cred că pot face orice în prezenţa unui pui de
om, argumentând că este mic şi nu ştie nimic, greşesc. Copiii memorează imagini
a-l căror sens îl dobândesc ulterior. I-am povestit surorii mele mai vârstnice
cu nouă ani o scenă al cărei sens şi termeni necesari pentru a o relata le-am
dobândit ulterior, scenă în care am fost implicat eu, sora şi o prietenă a ei. Scena
era de o aşa intimitate încât nu putea fi povestită altei persoane. Sora a fost
uluită, căci eu nu aveam nici măcar un
an!
Când
aveam 16 ani, aveam tot felul de nelinişti şi de reacţii ciudate. De exemplu,
nu puteam suporta ticăitul ceasului, căci mi se părea că sunetul se amplifică
până la valori care mi-ar fi făcut să explodeze creierul. Am fost internat în
Spitalul „Gheorghe Marinescu”. Tratamentul consta în injectarea de doze
progresive de insulină pentru a provoca pre-come şi come, şocuri insulinice
prin care medicii credeau că mă pot vindeca de anxietăţi. Din pre-come eram
scos cu zahăr, introdus pe cale orală, iar din come eram scos prin injectarea
de glucoză. Într-un anume sens, am murit şi am înviat de mai multe ori. Ştiu
cum e moartea, ca inactivitate a creierului: este ca atunci când nu fuseserăm „concepuți”.
Perioadele de revenire din comele induse prin injecţii cu insulină erau un fel
de parcurgere accelerată a fazelor din evoluţia psihicului meu de la etapa
intrauterină, până la vârsta de 16 ani. Nu pot concepe o viaţă de după moarte,
ea nu poate fi decât obiect de credinţă.
x
O altă amintire despre tovărăşia morţii este
din vremea în care eram, deja, profesor la Liceul „Alexandru Ioan Cuza”. Un
medic orelist mi-a spus că am „noduli” pe corzile vocale. Ipoteza că am cancer
m-a răvăşit. Am fost internat la Spitalul de fono-audiologie „Hociotă”. Din
fericire, nodulii nu au fost de natură canceroasă, iar tratamentul a constat…
în injectarea de insulină, pentru a-i face să se resoarbă. În schimb, am văzut
acolo tragedii care m-au afectat grav, am văzut oameni bolnavi de cancer cărora
li se extirpau laringele şi li se făcea un orificiu în beregată, prin care
respirau. În momentul în care eu eram externat, era internat un fost coleg de
liceu, M., care a lucrat ca depanator de televizoare. Abia mai putea scoate
nişte sunete, ca un fel de şoapte: „Au zis că vor să-mi facă o supapă d-aia
aici!” Cu greu, i-am spus nişte minciuni încurajatoare. M-a impresionat soţia
lui: când el o privea, ea avea pe faţă un zâmbet artificial, lipit; când n-o
privea, pe faţa ei citeam o durere imensă. M. a mai trăit doi ani după
operaţie.
x
În anul
2013 am aflat că am „boală de nod sinusal”, adică acel centru nervos care
comandă bătăile inimii, fiind deteriorat, uită, când şi când, să de-a comandă
inimii să bată. Monitorizarea cu un aparat special (holter) a arătat că în
timpul nopţii inima mea făcea pauze de până la 7 secunde. Mi-am amintit atunci
că, de cel puţin două ori, în timpul somnului, am simţit căderea în moarte, ca
în timpul comelor induse cu injecții insulinice. Probabil că undeva rămânea un
centru de veghe care dădea alarma şi mă trezeam, speriat, din somn. Când
cardiologul m-a anunţat, prin telefon, că există riscul să mor în somn, eram la
piaţă. Am fost şocat. Era vineri; până luni, când am mers la medic, nu am mai
putut dormi, de teamă că aş putea muri în somn. Soluția medicală a fost
implantarea unui stimulator cardiac permanent. Asta a fost o altă experienţă în
care am simţit că Moartea mă însoţeşte.
De
vreun an şi jumătate a apărut şi cancerul în fiinţarea mea. Mi s-au irosit unele
şanse de vindecare şi din vina mea, dar şi din cauza incompetenţei şi a dezinteresului
unor medici. Acum sunt în stadiul în care ei spun că nu voi muri de cancer, ci
de altă boală. Există, însă, semne în corpul meu care par să confirme ipoteza
mea potrivit căreia cele trei biopsii şi operaţia de prostatectomie radicală au
iritat cuibul de viespi, celulele canceroase, care au început să invadeze şi
restul corpului. Ieri-noapte au început dureri în partea stângă, jos, sub
coaste, acolo unde, cu mulţi ani în urmă, m-au lovit cu picioarele nişte bestii
cu nume de oameni. M-am palpat şi am simţit că a crescut ceva acolo, care
doare. Mâine voi merge, din nou, la un oncolog, la Bucureşti, care ar trebui să
spună dacă este nevoie de radioterapie. Îmi pare tare rău că prin spovedaniile
mele îi fac pe copiii mei să sufere. Dar acesta este şi un mod de a-i obişnui
cu gândul că nu sunt nemuritor.
Da, Moartea este o fiinţare-întru-sfârşit. Încerc să fiu
un companion demn al acestei Doamne, dar nu reuşesc întotdeauna.
x
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu