Pentru un canceros, tema morţii
este obsesivă, iar tema morţii este indisociabilă de tema Divinităţii. În
această prezentare a relaţiei mele cu Divinitatea voi desemna Divinitatea prin
termenul creştin de Dumnezeu.
1). Particularitatea relaţiei cu Dumnezeu
Titu Maiorescu scria undeva:
„Dumnezeu nu constituie nicidecum o reprezentare generală comună tuturor, ci
mai generală sau mai limitată, după evoluţia spirituală a fiecărui individ;
căci omul, în mişcătoarea sa naivitate, înalţă ceea ce sufletul său are mai bun
şi mai nobil pe altarul sfinţit, dându-i numele de Dumnezeu. De aceea se poate
afirma: Spune-mi cine este Dumnezeul tău,
şi îţi voi spune cine eşti. (…)
Nu Dumnezeu l-a creat pe om după
chipul şi asemănarea sa, ci fiecare om
îşi făureşte Dumnezeul său după propriul său chip. Prin urmare, Dumnezeu nu
trebuie căutat în afara omului, ci în străfundul sufletului său, ca expresia
cea mai pură a fiinţei sale pur umane.” (subl.VS)
Cu alte cuvinte, în ciuda unor
elemente comune, oamenii au reprezentări şi concepte diferite referitoare la
Dumnezeu. Relaţia cu Dumnezeu a fiecărui om este particulară, specifică,
personalizată, „după evoluţia spirituală a fiecărui individ”.
În continuare, voi încerca să
prezint relaţia mea particulară cu Dumnezeu în două moduri:
-
mai întâi voi prezenta această relaţie din
perspectivă diacronică, adică în funcţie de „evoluţia spirituală” a individului
care sunt;
-
apoi voi spune ce este Dumnezeu pentru mine, în
prezent.
2). Diacronia relaţiei mele cu Dumnezeu
Părinţii mei, care mi-au fost
modele în relaţia cu Dumnezeu, erau (tata trăieşte, are 96 de ani) oameni
„simpli”, fără multă ştiinţă de carte, a căror mentalitate era marcată de
elemente de religiozitate amestecate cu elemente de superstiţie. Credeau în
Dumnezeu, dar nu respectau perioadele de post, nu spuneau rugăciuni înainte de
mese. Când „bătea piatra”, mama înfigea un topor în pământ, ca să se oprească
grindina.
Copil fiind, credeam în existenţa
lui Dumnezeu, pe care mi-l imaginam ca fiind un fel de Moş Crăciun (înainte de
culcare mă rugam la Dumnezeu să-mi dăruiască un paloş sub pernă şi un cal
năzdrăvan în grajd). Când a murit mamaia din partea mamei eram răcit şi
strănutam des. Eram bântuit de superstiţia că, dacă strănuţi în vecinătatea
mortului, te ia cu el. De aceea, la fiecare strănut îi spuneam mamei că am
strănutat, iar mama îmi rupea o aţişoară din haină şi o punea alături de
cadavru, ca să păcălească mortul.
Pe când eram în clasa a VII-a
(aveam vreo 14 ani) am citit, într-o carte a surorii mai mari, fragmente din Tratat de metafizică, al lui Voltaire, în care erau prezentate argumente şi
contraargumente referitoare la existenţa lui Dumnezeu. Era primul meu contact
cu filozofia. Ţin minte că prezentam acele argumente şi contraargumente, în
măsura în care le înţelesesem şi le reţinusem, în grupul de copii al cărui
lider eram.
În perioada liceului nu s-au
produs modificări în relaţia mea cu Dumnezeu. Filozofia era în planul de
învăţământ, dar profesorii care ne-au predat-o nu mi-au transmis nimic
memorabil.
În cadrul Facultăţii de filozofie
am studiat filozofia pe baza marxismului. În această perioadă s-au produs
schimbări în relaţia mea cu Dumnezeu. A fost etapa în care mă consideram ca
fiind ateu. Marx şi Engels au fost atei, dar este falsă şi nedreaptă afirmaţia
că marxismul este vinovat de politica imbecilă de educaţie ateistă prin
constrângeri. Din punctul de vedere al lui Marx şi Engels, ateismul ar trebui
să fie o consecinţă firească a unei educaţii materialist-ştiinţifice, nu prin
constrângeri administrative (de exemplu, nu prin interzicerea mersului la
biserică). Relevant, Engels scria undeva cam aşa: A încerca să lupţi împotriva
lui Dumnezeu cu mijloace administrative înseamnă a-i face un serviciu lui
Dumnezeu.
Ulterior, am ajuns la concluzia
că ateismul implică o presupoziţie inacceptabilă din perspectiva relativităţii
cunoaşterii omeneşti. A susţine că nu există Dumnezeu înseamnă a pretinde că ai
cuprins cu mintea ceea ce este de-necuprins (Infinitul, Absolutul) şi că ai
constatat această inexistenţă. Teismul, care susţine că Dumnezeu există,
săvârşeşte o greşeală de acelaşi fel.
În problema existenţei lui
Dumnezeu am devenit agnostic.
3). Relaţia mea actuală cu Dumnezeu
Disting în fiinţa mea două
componente: componenta raţională şi componenta afectivă. Ele sunt parţial
interdependente şi parţial autonome.
3.1. Relaţia mea raţională cu Dumnezeu
Din punct de vedere raţional, în
problema existenţei lui Dumnezeu sunt agnostic. Agnosticismul susţine că nu
putem şti dacă Dumnezeu există sau nu, nu putem întemeia o concluzie
definitivă. Istoria filozofiei este şi o cronică a confruntării nesfârşite între
argumentele în favoarea existenţei lui Dumnezeu şi argumentele împotriva
existenţei lui Dumnezeu.
Orice încercare de a-l gândi pe
Dumnezeu eşuează în relativism şi în contradicţii (paradoxuri, aporii,
antinomii).
De exemplu s-a afirmat că unul
dintre atributele lui Dumnezeu este omnipotenţa
(atotputernicia). Polemic, s-a pus întrebarea: Poate Dumnezeu să construiască
un zid pe care el să nu-l poată trece? Oricare ar fi răspunsul (afirmativ sau
negativ), concluzia finală va fi că Dumnezeu nu este atotputernic, căci fie nu
poate să construiască acel zid, fie nu-l poate trece.
Un alt atribut gândit ca fiind al
lui Dumnezeu este bunătatea absolută. Dar episodul biblic al păcatului originar
infirmă acest atribut. Dumnezeu le-a dat voie oamenilor primordiali, Adam şi
Eva, să mănânce din fructele oricărui pom din rai, cu excepţia pomului din
mijlocul raiului, avertizându-i: „Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de
el, ca să nu muriţi!” Ispitită de şarpe, femeia mănâncă din fructul interzis,
acelaşi lucru făcându-l şi Adam. Între Dumnezeu şi Adam are loc următorul
dialog:
-
Adame, unde eşti?
-
Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci
sunt gol, şi m-am ascuns.
-
Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat
din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?
-
Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine,
aceea mi-a dat din pom şi am mâncat.
Şi Dumnezeu gândeşte: „Iată, Adam
s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi
întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în
veci!” Aşadar, din chiar punctul de vedere al lui Dumnezeu, Adam şi Eva nu
puteau deosebi binele de rău decât mâncând din fructul interzis. Prin urmare,
pedepsirea lor pentru o faptă pe care au săvârşit-o în situaţia în care erau lipsiţi
de discernământ, lipsiţi de liberul arbitru, este nedreaptă şi discordantă cu
atributul bunătăţii absolute a lui Dumnezeu.
Fie că este un dar de la
Dumnezeu, fie că este o funcţie a materiei superior organizate, raţiunea este o
calitate care îl înnobilează pe om, care îl face superior, cum afirma Blaise
Pascal, în raport cu Universul, care, deşi superior omului prin infinitate,
nici măcar nu ştie că există. Măreţia omului, scrie filozoful francez, constă
chiar în faptul că el ştie că moare.
În contextul concepţiei
creaţioniste, ameninţarea cu pedepsirea omului pentru eventuale gânduri blasfematoare
este nejustificată, căci raţiunea, cu toate tentaţiile ei, i-a fost dăruită
omului de însuşi Dumnezeu. Numai o fiinţă sadică ar putea pedepsi omul pentru
vini pe care ea însăşi le-a făcut posibile. Nu putem admite că Dumnezeu este
sadic.
Consider că atât ateismul, cât şi
teismul, precum şi confruntarea argumentelor lor sunt fireşti pentru raţiunea
umană. Filozofia este un exerciţiu de libertate a spiritului. Detest, însă,
orice constrângere care nu este exclusiv de natură argumentativă. Detest
politica de combatere a convingerilor religioase prin mijloace administrative,
din timpul regimului comunist. Detest cruciadele. Eu însumi am fost ţinta unei
intoleranţe. Cândva, am publicat articolul Şi altfel despre studiul religiei
în şcoală (Tribuna învăţământului nr.388, 1 iulie 1997, p.4) în care scriam: „Întotdeauna
vor exista oameni care vor avea nevoie de religie, precum cancerosul, la
metastază, de morfină.” Ca urmare, am primit pe adresa liceului în care lucram
o scrisoare de la un domn care-mi ura să ajung în situaţia de a verifica prin
propria experienţă adevărul spusei mele, adică îmi ura să fac cancer. Am făcut
cancer, dar dacă există o forţă care m-a pedepsit astfel, pentru gândul meu exprimat în acel articol (gând de care nu mă lepăd), atunci acea forţă, oricât de puternică ar fi, nu
poate fi Dumnezeu.
Nu m-am simţit niciodată în
război cu Dumnezeu (Absolutul, De-necuprinsul spre care orientăm credinţa
noastră), am fost critic doar faţă de ipostazele antropomorfizate ale lui
Dumnezeu. Din această perspectivă, Biblia
hazlie, a lui Leo Taxil, are drept de existenţă în sfera cugetărilor
noastre.
3.2. Relaţia mea afectivă cu Dumnezeu
Blaise Pascal, în celebrele sale Cugetări, scria că omul este „o
îngrămădire de contradicţii”. Chiar prin el însuşi Pascal a exemplificat natura
contradictorie a omului. A fost, simultan, o minte genială cu contribuţii remarcabile
în domeniul ştiinţei exacte şi un om care, cu pudoare, a cusut în căptuşeala
hainei un pergament pe care a stenografiat febril trăirea personală a unui
extaz. Este vorba de aşa-numitul Memorial al lui Pasacal, din care reproduc un fragment:
"Foc.
Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob.
Nu al filosofilor și al savanților.
Certitudine. Certitudine. Iubire. Bucurie. Pace.
Dumnezeu al lui Isus Cristos."
"Foc.
Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob.
Nu al filosofilor și al savanților.
Certitudine. Certitudine. Iubire. Bucurie. Pace.
Dumnezeu al lui Isus Cristos."
Cel puţin în cazul meu se
confirmă adevărul tezei lui Mircea Eliade potrivit căreia în orice om există măcar
o rămăşiţă de homo religiosus. În
opinia mea, adevărata rădăcină a religiozităţii nu este de natură raţională, ci
de natură afectivă. Teama şi nevoia de protecţie, care ne însoţesc din prima, până în ultima clipă a vieţii noastre, constituie fundamente ale credinţei
religioase. Mama, care ne protejează din momentul apariţiei noastre în Lume,
este prima ipostază prin care ni se înfăţişează Dumnezeu. Într-un an din perioada
în care mă consideram ateu, pe la ora 14, s-a produs un cutremur destul de
puternic. Instinctiv, eu şi două fiice ale mele ne-am adunat în holul
apartamentului, sub o grindă. În momentul în care au început să cadă, cu
zgomot, cărţile din rafturi, am simţit o frică intensă şi am răcnit „Doamne-ajută!”
Nu ştiu dacă există oameni în
care nici măcar nu pâlpâie o credinţă religioasă. Nu cred că am fost vreodată
ateu 100%, până în ultima fibră a componentei mele afective. Cândva, pe când am
intrat în tărâmul nihilismului nietzschean, lăsându-mi, imprudent, spiritul
critic la poartă, am avut o depresie puternică. Simţeam că nu mai am pe ce mă sprijini,
că toate reperele mele valorice au dispărut. Sora mea mai mare m-a dus într-un
grup de credincioşi, care se rugau pentru mine. Am plâns, simţind că
reprezentările lor religioase, rugăciunile lor nu mă ajută cu nimic. Şi totuşi,
undeva în străfundul fiinţei mele mai exista o speranţă, speranţa că ceva, că
cineva îmi va oferi un colac de salvare, îmi va ilumina mintea cu un sens al
vieţii.
Au fost momente în care am simţit
fâlfâitul aripilor Morţii în preajma mea. Odată am avut noduli pe corzile
vocale, existând ipoteza că ar fi de natură canceroasă. N-au fost de natură
canceroasă. De vreo două ori, în timpul somnului, am trăit un fel de prăbuşire
care era însoţită de un soi de întunecare a minţii. Un centru de veghe dădea
alarma şi mă trezeam, speriat, din somn. Monitorizarea inimii cu holterul a
dovedit că inima mea făcea pauze, în timpul somnului, până la 7 secunde.
Diagnosticul a fost „boală de nod sinusal” şi mi s-a implantat un stimulator
cardiac. În urmă cu câteva luni, biopsia a dovedit că am cancer la prostată. Mi
s-a făcut prostatectomie radicală şi sunt în aşteptarea rezultatului analizei
anatomo-patologice care are drept scop să verifice dacă există metastaze.
Când ştiinţa devine
neputincioasă, undeva, în fundul sufletului, mai pâlpâie o speranţă, o ultimă
speranţă, speranţa că se va întâmpla ceva care nu se încadrează în limitele
raţiunii, în limitele ştiinţei, speranţa că se va întâmpla o minune. Din
perspectivă afectivă, pentru mine Dumnezeu este Ultima Speranţă. Când limita
maximă normală a testului PSA este 4, iar analiza arată că valoarea PSA-ului
tău este 110, simţi o teamă puternică şi o nevoie intensă de protecţie. Într-o
asemenea situaţie îţi alungi raţiunea şi te rogi la Dumnezeu. Alungată pe uşă,
raţiunea intră pe fereastră şi-ţi urlă în urechi că rugăciunile sunt prostii, că
pentru toate fenomenele din univers există explicaţii ştiinţifice sau vor
exista, că nu există minuni, ceea ce credem că sunt minuni nu sunt decât
întâmplări favorizante ale căror cauze nu le cunoaştem încă. Dar tu, deşi ştii
că este absurd, crezi că Dumnezeu te va auzi şi-ţi va îndeplini ruga. Precum
Tertulian, îţi spui: „Credo quia absurdum”
(cred pentru că este absurd). Ultima Speranţă este ultimul reazem pe care-l
poţi avea.
Cred ca Dumnezeu ii pedepseste pe Adam si pe Eva pentru ca au facut ceva ce au fost rugati sa nu faca pentru ca urma sa le provoace un rau, ca au fost neascultatori, cum se mai spune. Ca atunci cand unui copil ii spui sa nu se atinga de o plita incinsa pentru ca va suferi. Nu il certi pentru actul sau in sine, ci pentru neintelegerea sa cu privire la ceea ce tu l-ai atentionat sa nu faca. Pentru incapatanarea de a se "descurca" singur intr-o situatie care il depaseste. E adevarat, Dumnezeu si orice parinte, pedepseste si cearta. Dar, dupa ce emotia admonestarii trece, se apleaca asupra celui certat si pedepsit pentru a-l ingriji si mangaia. Are grija de arsurile provocate de plita, il tine in brate si il incurajeaza in vindecarea sa. La fel face si Dumnezeu prin promisiunea intruparii sale, prin care poate avea grija cel mai bine de ranile noastre, fie ele fizice sau sufletesti. Cred ca Dumnezeu s-a simtit singur si tradat in increderea acordata oamenilor. Adam si Eva s-au ascuns si nu au vrut sa ii vorbeasca, nu au avut suficienta incredere ca pot fi primiti cu iertare, au inceput sa dea vina unii pe altii intitial. Iuda face acelasi lucru cu Hristos si alege sa moara fara sa comunice cu El, fara sa ceara iertare macar, apostolii il parasesc toti de frica pedepselor pe care le-ar putea indura pentru ca s-au intovarasit cu El. In gradina Ghetsimani, Iisus s-a simtit foarte singur. Parasit de toti prietenii sai apropiati. Desi era om, era si Dumnezeu, cu toate acestea a resimtit singuratatea din plin in fata momentului celui mai dureros. Si a ales sa se roage, sa ii spuna lui Dumnezeu Tatal tot ceea ce il doare, dar, mai ales, l-a rugat mult sa aiba grija de toti prietenii sai. Cred ca atunci cand si noi, ca simpli oameni, ne confruntam cu un astfel de moment dureros in viata noastra pentru care nu avem nicio certitudine, cel mai bun lucru pe care il putem face este sa vorbim cu Dumnezeu ca singurul care ne intelege cel mai bine, pentru ca si El a trecut prin asa ceva. Faptul ca exista sau nu, credinta noastra ca se implica sau nu in ceea ce ii cerem, conteaza mai putin, dupa cum bine ati obseervat. Important este sa ii vorbim, insistent, pana cand ne aude, ne raspunde si ne primeste. Raspunsul la paradoxul pietrei sau al zidului cum l-ati enuntat aici, cel pe care il dau teologii medievali, e ca Dumnezeu nu face nimic fara sens. Ca atare, problema respectiva (a face o piatra pe care sa nu o poata ridica sau un zid pe care sa nu il poata trece) nu il preocupa. Dumnezeu e important nu pentru ca exista sau nu exista, ci, pentru ca de fiecare data cand avem nevoie sa vorbim si ne arde sufletul de durere sau de bucurie, e acolo sa ne asculte. Si sa ne raspunda, mai devreme sau mai tarziu, cum stie El mai bine, fie direct, fie printr-un intermediar. Fie ca ne acorda un zambet in plus, un gand mai bun, o clipa de durere in minus. Fie doar ca am ajuns pe lume si am parcurs-o pana acum cu toate ale sale si ne-a raspuns ca a dorit si a fost mai bine sa fim in ea, decat sa nu fim deloc de la inceput. Mult bine si apropiere de Dumnezeu ca Parinte si Prieten va doresc! Pana si Pascal ajunge sa spuna ca Dumnezeul metafizicienilor esueaza in problemele importante de comunicare, iar a-l cauta pe Dumnezeul lui Isaac, Avraam, Iacob e mult mai roditor, indiferent de ce anume ar insemna asta cu adevarat.
RăspundețiȘtergereÎn general, cele ce aţi scris sunt lucruri de bun-simţ. Dar v-aţi îndepărtat de problemă:
Ștergere1). Au avut oamenii primordiali liberul arbitru (posibilitatea de a alege între bine şi rău, în cunoştinţă de cauză)?
2). În consecinţă, au fost ei pedepsiţi pe drept?
Judecând logic, pe baza informaţiilor respective din "Geneza", răspunsurile nu pot fi decît "nu".
1). "Mult bine si apropiere de Dumnezeu ca Parinte si Prieten va doresc!"
ȘtergereVă mulţumesc.
2). "Pana si Pascal ajunge sa spuna ca Dumnezeul metafizicienilor esueaza in problemele importante de comunicare"
De acord. Cum ar spune Kant, nu putem evita antinomiile. Şi totuşi dv. sunteţi asistent universitar, ați studiat filozofia şi argumentaţi, aici, filozofic. Analogia Dumnezeu - părinte nu este ferită de eşuarea în contradicţii.
Orice teologie este, în opinia mea, un surogat de filozofie. Înţelept ar fi să spunem, precum Kant, "A trebuit să suprim ştiinţa pentru a face loc credinţei".