Cancerul ca situaţie limită

Una dintre fiicele mele mi-a spus că ea nu ar fi publicat o fotografie ca aceea din spital, despre care scriam, în glumă, că mă înfățișează ca senator al Romei antice. N-am nicio îndoială că fiica mea, care mă iubeşte, a spus asta deoarece vrea ca tatăl ei să aibă cea mai bună imagine în public.

            Dar cine nu este afectat de o boală gravă nu poate înțelege pe deplin comportamentul unui om care are experienţa nefericită a unei boli de acest fel. În urmă cu nişte ani, nici eu nu am înţeles comportamentul surorii mele mai în vârstă cu nouă ani decât mine. Fostă profesoară (cu dublă calificare, rusă şi română), devenită pensionară, era afectată de o maladie cronică majoră. Îşi găsise  o oarecare linişte în ortodoxie. I-am reproşat că se îmbracă mult prea modest şi că se plasează într-o poziţie umilitoare în relaţia cu alţi credincioşi, poziţie necorespunzătoare cu nivelul ei profesional şi intelectual.

           Filozofii existenţialişti au scris despre importanţa „situaţiilor limită” în viaţa indivizilor umani. Cancerul este, în opinia mea, prin brutalitatea cu care îl confruntă pe canceros cu gândul propriei lui morţi, o situaţie limită. De când am această experienţă nefericită au apărut schimbări importante în sistemul meu de valori.

        1). Timpul vieţii mele a devenit mai preţios. Am verificat, prin rememorarea propriei vieţi, adevărul cugetării „Amânarea este hoţul timpului”. Evident, vorbesc de amânarea nejustificată. Am realizat o nouă ierarhizare a proiectelor mele, în funcţie de speranţa mea de viaţă. Dar am înţeles şi că nu este bine să contez doar pe viitor, învăţând să savurez ceea ce înţeleptul Radu Beligan numea „bucuriile mărunte ale vieţii”, pe care mi le oferă prezentul (în fond, „carpe diem!”). Deşi preţuiesc fiecare clipă, m-am împăcat cu Somnul, pe care anterior îl uram, întrucât îl concepeam ca „vameş al vieţii”, cum scria Luceafărul poeziei româneşti. Înţelegând mai bine aforismul „Durata vieţii este o chestiune de plenitudine”, am sentimentul că am trăit indecent de mult, în comparaţie cu Eminescu, de exemplu, şi astfel perspectiva propriei mele morţi nu mi se mai pare ca fiind Apocalipsa.

       2). Orgoliul mi s-a dezumflat. Pot accepta, în faţa oglinzii propriei mele conştiinţe, că personalitatea mea are resurse mai modeste decât estimam în perioada maximei mele infatuări. Pot recunoaşte în public ceea ce altă dată eram tentat să-mi ascund chiar mie însumi. Pot spune, bunăoară, că am început viaţa sexuală la vârsta de 21 de ani. (În perioada stagiului militar - 18-19 ani -  eram enervat de faptul că un cvasi-analfabet afirma că sunt virgin. Acum mă amuză gândul că unii cititori ar putea considera că-mi sunt superiori prin faptul că au făcut sex cu buricul verde. Deşi pare a fi mai degrabă arogantă atitudinea mea, nu este). Pot recunoaşte că nu am citit multe cărţi importante, de la început, până la sfârşit, cum este Critica raţiunii pure. Pot spune fără jenă că în timpul facultăţii de filozofie, „la fără frecvenţă”, deşi am muncit din răsputeri, am repetat un an. Acum un an şi ceva, când un coleg vorbea în gura mare, în cancelarie, despre problemele lui cu prostata, îl rugam să vorbească mai încet, căci mi se părea că vorbeşte despre propriile mele probleme. Acum nu am nicio reţinere să vorbesc despre cancerul prostatei mele chiar şi femeilor pe care cândva aş fi vrut să le cuceresc. Accept că sunt bătrân, deşi mai am vise erotice, trezindu-mă speriat de gândul că visul îmi stârneşte hormonii care hrănesc cancerul. Comunist marxist fiind, nu mi-e ruşine să spun că latura afectivă a mea îl invocă pe Dumnezeu, ca Ultima Speranţă, situându-se în discordanţă cu latura mea raţională, care conclude agnostic în problema existenţei lui Dumnezeu.

               3). Deşi ştiu că nu este posibil să despărţim cu sabia Binele de Rău, sunt preocupat de a face cât mai mult bine celor din jurul meu şi cât mai puţin rău. Îmi repugnă să mă aşez înaintea celui care a venit mai devreme pentru consultaţia medicală şi sunt atent, pentru a nu călca insectele de pe trotuar. Departe de mine gândul de a deveni Mântuitorul Lumii, dar mă simt bine dacă pot spune la sfârşitul unei zile că am fost măcar puţin mai bun decât în ziua anterioară.