O iubire de-o vară, la douăzeci de ani

Am fost, cândva, şi eu tânăr! Şi am iubit ca la douăzeci de ani! Mi s-ar părea incredibil, dacă nu aş avea în mâini un jurnal în care citesc însemnări din vremea aceea.

Duminică, 24 aug. 1969

(…) Nu ştiu exact când (e o lună şi jumătate, ori două luni de atunci) am cunoscut o fată, L. De fapt o cunoşteam mai demult, venea uneori pe la soră-mea Isabela. Pe atunci însă o simpatizam tacit şi nu mi-aş fi închipuit că va deveni iubita mea.

Şi a început aşa: ne întâlneam prin oraş, ne salutam, mă întreba ce mai face Isabela. O priveam cu alţi ochi, îmi apărea din ce în mai frumoasă. Am observat că şi ea mă privea altfel.

Într-o seară, când ne-am întâlnit, începuse să plouă. Ea era cu cineva, eu eram cu altcineva. Ea a întrebat dacă vrem să mergem la cinema. Am fost de acord. Proiecţia filmului („Tarzan, omul junglei”) începuse deja, în sală era întuneric. Cu greu am descoperit câteva locuri libere. Mi-am petrecut braţul pe după umerii ei. Era pentru prima dată când o aveam atât de aproape de mine. Mi s-a părut că filmul s-a terminat foarte repede. Când am ieşit din sală, afară ploua cu găleata şi se cutremurau tăriile cerului. Era multă lume în faţa cinematografului, la adăpost. Ne-am făcut loc şi stăteam lipiţi unul de celălalt. Îi simţeam căldura trupului prin hainele ude. Atunci am simţit că am început să ne iubim. Nu ştiu cât am stat aşa. Când ploaia s-a mai liniştit am început să alergăm. O ţineam de mână, iar ea plutea ca un fulg. Purta nişte pantaloni verzi, uşor evazaţi, care-i scoteau în relief coapsele frumos rotunjite. În picioare avea sandale încălţate pe piciorul gol. Mai avea o bluză de culoarea vişinei. Părul negru, lung şi ud îi acoperea umerii. „Ploaia şi noi…”, i-am spus. Mi-a surâs. Sărea peste băltoace cu graţia unei căprioare. Ne-am oprit undeva. O priveam în ochi şi o strângeam de mijloc. Am sărutat-o şi ea nu a opus rezistenţă. Îi spuneam că o iubesc, iar ea mă îngâna mereu cu replica lui Tarzan „Bună dimineaţa, te iubesc!” Am ridicat-o în braţe. Era uşoară ca o pană. Se agita ca o mică sălbăticiune, da din mâini şi se lăsa pe spate, aproape atingând pământul cu părul. Pe nesimţite am ajuns aproape de casa ei. Am mai stat un timp împreună. M-a întrebat dacă am mai iubit pe cineva. I-am răspuns afirmativ. Se grăbea, se temea că o vor certa părinţii, pentru întârziere. Mi-a lăsat speranţa că ne vom întâlni şi în seara următoare.

L. este macedoneancă. Este o fată frumoasă. Are optsprezece ani, e de statura soră-mi Isabela. Brunetă, păr lung, ochi negri, nas micuţ, gură senzuală. Deasupra buzei superioare are o aluniţă naturală. Sâni micuţi şi tari, mijloc subţirel, coapse frumos arcuite.

De atunci ne întâlneam aproape în fiecare seară. Ne plimbam prin oraş până târziu, apoi o conduceam către casă. Mai rămânea un timp cu mine. Îi descheiam bluza, îmi plăcea să mă joc cu sânii ei. Îmi vâram mâinile pe sub rochie şi-i mângâiam şoldurile. Apoi o ridicam cât puteam de sus. Şi ei îi plăcea. O simţeam cum se înfierbântă, mă strângea cu pasiune, răscolită.

Aşa, zi de zi, săptămână după săptămână, nici nu ştiu când a trecut vara. (…)

13 septembrie 1969

Dimineaţa. În timp ce mergeam la serviciu, m-am întâlnit cu L. Se ducea la gară, pleca la Arad. Mi-a spus „La revedere!”, de la distanţă, iar eu i-am făcut un semn de rămas bun, cu mâna. Ce puţin ne-a rămas din ce am avut!