Am fost, cândva, şi eu tânăr! Şi
am iubit ca la douăzeci de ani! Mi s-ar părea incredibil, dacă nu aş avea în
mâini un jurnal în care citesc însemnări din vremea aceea.
Duminică, 24 aug. 1969
(…) Nu ştiu exact când (e o lună
şi jumătate, ori două luni de atunci) am cunoscut o fată, L. De fapt o
cunoşteam mai demult, venea uneori pe la soră-mea Isabela. Pe atunci însă o
simpatizam tacit şi nu mi-aş fi închipuit că va deveni iubita mea.
Şi a început aşa: ne întâlneam
prin oraş, ne salutam, mă întreba ce mai face Isabela. O priveam cu alţi ochi,
îmi apărea din ce în mai frumoasă. Am observat că şi ea mă privea altfel.
Într-o seară, când ne-am
întâlnit, începuse să plouă. Ea era cu cineva, eu eram cu altcineva. Ea a
întrebat dacă vrem să mergem la cinema. Am fost de acord. Proiecţia filmului („Tarzan,
omul junglei”) începuse deja, în sală era întuneric. Cu greu am descoperit
câteva locuri libere. Mi-am petrecut braţul pe după umerii ei. Era pentru prima
dată când o aveam atât de aproape de mine. Mi s-a părut că filmul s-a terminat
foarte repede. Când am ieşit din sală, afară ploua cu găleata şi se cutremurau tăriile
cerului. Era multă lume în faţa cinematografului, la adăpost. Ne-am făcut loc
şi stăteam lipiţi unul de celălalt. Îi simţeam căldura trupului prin hainele
ude. Atunci am simţit că am început să ne iubim. Nu ştiu cât am stat aşa. Când
ploaia s-a mai liniştit am început să alergăm. O ţineam de mână, iar ea plutea
ca un fulg. Purta nişte pantaloni verzi, uşor evazaţi, care-i scoteau în relief
coapsele frumos rotunjite. În picioare avea sandale încălţate pe piciorul gol.
Mai avea o bluză de culoarea vişinei. Părul negru, lung şi ud îi acoperea
umerii. „Ploaia şi noi…”, i-am spus. Mi-a surâs. Sărea peste băltoace cu graţia
unei căprioare. Ne-am oprit undeva. O priveam în ochi şi o strângeam de mijloc.
Am sărutat-o şi ea nu a opus rezistenţă. Îi spuneam că o iubesc, iar ea mă
îngâna mereu cu replica lui Tarzan „Bună
dimineaţa, te iubesc!” Am ridicat-o în braţe. Era uşoară ca o pană. Se
agita ca o mică sălbăticiune, da din mâini şi se lăsa pe spate, aproape
atingând pământul cu părul. Pe nesimţite am ajuns aproape de casa ei. Am mai
stat un timp împreună. M-a întrebat dacă am mai iubit pe cineva. I-am răspuns
afirmativ. Se grăbea, se temea că o vor certa părinţii, pentru întârziere. Mi-a
lăsat speranţa că ne vom întâlni şi în seara următoare.
L. este macedoneancă. Este o fată
frumoasă. Are optsprezece ani, e de statura soră-mi Isabela. Brunetă, păr lung,
ochi negri, nas micuţ, gură senzuală. Deasupra buzei superioare are o aluniţă
naturală. Sâni micuţi şi tari, mijloc subţirel, coapse frumos arcuite.
De atunci ne întâlneam aproape în
fiecare seară. Ne plimbam prin oraş până târziu, apoi o conduceam către casă.
Mai rămânea un timp cu mine. Îi descheiam bluza, îmi plăcea să mă joc cu sânii
ei. Îmi vâram mâinile pe sub rochie şi-i mângâiam şoldurile. Apoi o ridicam cât
puteam de sus. Şi ei îi plăcea. O simţeam cum se înfierbântă, mă strângea cu
pasiune, răscolită.
Aşa, zi de zi, săptămână după săptămână,
nici nu ştiu când a trecut vara. (…)
13 septembrie 1969
Dimineaţa. În timp ce mergeam la
serviciu, m-am întâlnit cu L. Se ducea la gară, pleca la Arad. Mi-a spus „La
revedere!”, de la distanţă, iar eu i-am făcut un semn de rămas bun, cu mâna. Ce
puţin ne-a rămas din ce am avut!
Genial, asa cum va cunosc!
RăspundețiȘtergereExagerezi. Dar te iert, căci presupun c-o faci din bună-intenţie.
ȘtergereCe s-a intamplat cu L. ?
RăspundețiȘtergereFrumoase insemnari, mult mai interesante decat politica! Ma bucur sa descopar alt om aici, pe langa omul serios si muncitor.
Căsătorită, copii, nepoţi.
Ștergere