Albert Camus, în Mitul lui Sisif, scrie: „Consider deci că întrebarea care cere cel
mai grabnic răspuns este aceea de a şti dacă viaţa are sau nu un sens.” şi,
în consecinţă, dacă merită a fi trăită sau ar trebui să ne sinucidem. Această
problemă este, în concepţia lui Camus, de cea mai mare importanţă: „A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie
trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei.”[1]
Există oameni care, ridicându-se
la un anumit nivel al reflecţiei asupra condiţiei umane, devin conştienţi de
existenţa absurdului în Lume. Absurdul, scrie acelaşi Camus, „E divorţul între spiritul care doreşte şi
lumea care dezamăgeşte”[2],
„Absurdul se naşte din această confruntare
între chemarea omului şi tăcerea iraţională a lumii.”[3]
Dorim să fim fericiţi, dar şi nefericirea face parte din viaţa noastră, dorim
să fim sănătoşi, dar bolile ne rod, dorim să fim nemuritori, dar, mai devreme
sau mai târziu, murim.
Conştientizarea absurdului, a
efemerităţii, a neantului ne tulbură. Când îi moare prietenul, Enkidu,
Ghilgameş este îngrozit de gândul inevitabilităţii propriei sale morţi. „Mamă, - nimicul – marele! Spaima de marele
îmi cutremură noapte de noapte grădina.”, scrie filozoful-poet Lucian
Blaga.[4]
Unii gânditori, precum Emil
Cioran, consideră că existenţa umană este marcată exclusiv de absurd şi, de „pe
culmile disperării”, se revoltă pur teoretic sau se lamentează. Alţi gânditori
spun că, după ce constatăm lipsa de sens a existenţei umane, ceea ce ne rămâne
de făcut este să-i dăm un sens acestei existenţe.
„Cum putem introduce sensul în
existenţa noastră?” este o întrebare la care omenirea a răspuns în multiple
feluri. Unul dintre cele mai vechi răspunsuri este acela că putem
da un rost vieţii noastre prin creaţie. În cea mai veche scriere a
omenirii, Epopeea lui Ghilgameş, Ghilgameş, îngrozit de gândul
inevitabilităţii propriei sale morţi, îşi găseşte liniştea sufletească
construind zidul împrejmuitor al oraşului Uruk. Baudelaire: „Ajută-mi,
Doamne, să mai scriu câteva versuri bune, ca să nu mă dispreţuiesc.” Einstein: „Dacă ai şti ce sentiment de bucurie ai când îţi dai seama de unitatea
ascunsă dintre grupurile complexe de fenomene, care la o primă vedere par cu
totul disparate între ele!” George
Enescu: „Am cunoscut ceea ce voiam să
cunosc: bucuria efortului şi plăcerea de a crea. Intrând în port, privesc
oceanul vieţii, valurile se şterg în depărtare şi nu mai rămâne decât o oglindă
netedă care reflectă cerul – cerul meu: muzica.” Aurel Vlaicu: „Bucuria cea
mai mare am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am
ridicat atunci mai sus de 4 m. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam
mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă 4 m erau atunci pentru
mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem. Şi
asta era principalul. Publicul era de faţă, mă aplauda cu entuziasm. Iar eu,
după ce m-am coborât, eram ca şi beat de bucuria fără margini a izbândei.
Începusem să mă dau peste cap de fericire. Cei din jurul meu ziceau că am
înnebunit şi eram, în adevăr, nebun de entuziasm şi mulţumire.”
O exprimare admirabilă a ideii
creaţiei ca sens al vieţii am găsit-o la George
Călinescu: „Creaţia este un protest
împotriva golului, un stupefiant prin care suportăm ameţeala pe marginea
abisului.” Iată contextul în care apare această exprimare:
MEDITAŢII ÎN JURUL
LUI E. LOVINESCU
20 iulie 1944
(…) Deşi
E. Lovinescu vorbea adesea de lespedea de mormânt pe care trăieşte, făcând
aluzie la primejdii care urmăreau încă din tinereţe existenţa lui, nu era
crezut. Adevărul este că el însuşi avea repulsie de pozele tragice şi de orice
mină gravă. Oroarea de abis a unora îi trezea ironii. Va fi fost el în fond un
neliniştit care evită problemele, terapeutic? Ar fi posibil şi acest lucru. Mai
degrabă însă cred că E. Lovinescu avea structura unui credincios normal, fără
mistică. Credea în viaţa literară, în permanenţa valorilor, într-un depozit
etern al tuturor evenimentelor. Preocuparea lui de „rămânere” era foarte
intensă în ultima vreme. Ca un om aşezat, îşi punea în rânduială lucrurile,
muzeal, îşi întocmea testamente literare, îşi explica şi definea opera. După
moartea fizică presupunea cu fermitate o existenţă literară de veci. E. Lovinescu
avea sufletul feminin şi sănătos.
Ce
întreprindere umană s-ar mai porni fără această încredere în providenţă? Cu
toate acestea, o minte meditativă înţelege că un monument rezistă cât timp
rezistă materialul, care e // friabil,
un scriitor trăieşte cât durează limba lui, care e muritoare, apoi cât dăinuie
documentele lingvistice. Peste zece-douăzeci de mii de ani, ca să exagerăm,
amintirea limbii latine şi inclusiv a lui Virgil va dispare. Mai târziu se va
usca şi pământul, şi e cu putinţă ca până atunci speţa umană să devină fosilă.
În ciuda acestei viziuni terifice a neantului, vor exista mereu artişti şi
scriitori. Rupe păianjenului pânza în fiece zi, şi el şi-o reface obstinat în
fiece noapte. Creaţia este un protest împotriva golului, un stupefiant prin care
suportăm ameţeala pe marginea abisului. (subl. VS) În fond, aşadar, şi
încrezătorul în trăinicia testamentelor, şi anxiosul fac acelaşi efort de
rezistenţă la gol. Deosebirea rămâne temperamentală: unul e placid şi iubitor
al efemerului, pe care speră să-l închege în chihlimbar, celălalt e frenetic şi
neglijent.
E.
Lovinescu părea (dar putem fi siguri?) întâiei categorii. Voinţa lui de
rămânere mi-a impus totdeauna un mare respect. Cât va exista o literatură
românească, într-adevăr, va dăinui, căci a fost un mare scriitor. Văzându-şi
existenţa istorică proiectată pe eternitate, E. Lovinescu avea o amenitate de
caracter pe care n-a putut-o strica nici una din normalele alterări ale
sufletului uman. Indiferența lui pentru valorile neliterare era aşa de
profundă, încât în preajma lui şedeai, ca intelectual, într-un aer purificat,
respirabil. E. Lovinescu putea să-ţi fie adversar, dar că te stima şi te
admira, nu mai intra îndoială. A fi scriitor era totul pentru el şi „poziţiile
sociale” se retrăgeau ruşinate din acest limb în care trăiau decât salamandrele.
E. Lovinescu n-a urmărit niciodată o situaţie civilă. Universitatea şi
Academia, la care-a visat, înfăţişau pentru el tot nişte definiri de ordin
literar, de care altfel n-avea nici o trebuinţă. (…)
Vremea, XVI, 760, p. 2
Apud: G. Călinescu, Ulysse, Editura pentru literatură, 1967, pp. 90-91
Între concepţia lui George Călinescu despre creaţie ca sens
al vieţii şi comportamentul său de personalitate majoră a culturii româneşti a
existat, până la sfârşitul vieţii sale, o deplină concordanţă. Pe pat de spital, înfrângând suferinţa
fizică, a rămas mereu profesorul senin, care s-a interesat de lucrările
Institutului[5],
de lucrările chiar ale ultimului număr din revistă aflat sub tipar, iar în
prezenţa celor care-l vizitau, aborda de fiecare dată probleme de literatură şi
artă, ca şi cum nu suferea, ci se găsea undeva pentru odihnă. Pentru cei care
l-au cunoscut mai de aproape, a fost şi a rămas, în primul rând, sub denumirea
afectivă de „profesorul”.[6]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu