Alexandr Soljeniţîn - Pavilionul canceroşilor (note de lectură)

1.       Despre roman şi autor

                Romanul Pavilionul canceroşilor a apărut în Franţa, la editura Juillard, în 1968. În 1970 Academia Suedeză i-a acordat Premiul Nobel pentru literatură lui Soljeniţîn, datorită acest roman, cu motivarea: „pentru forţa etică cu care a urmat tradiţiile esenţiale ale literaturii ruse.”

                Pavilionul canceroşilor are, în plan secund, şi un conţinut ideologic, antistalinist şi anticomunist. Toate textele despre acest roman pe care le-am citit în spaţiul internetului se referă, aproape exclusiv, la acest conţinut ideologic. Sunt convins că acest conţinut a contribuit în mare măsură şi la acordarea Premiului Nobel, că doar trăim în epoca anticomunismului promovat frenetic, prin orice mijloace. Dar eu nu voi aborda acest conţinut decât tangenţial.

                Soljeniţîn (1918-2008), pe lângă suferinţele de natură politică, a fost şi bolnav de cancer la stomac (cu aproximaţie, între anii 1950-1956). Prin radioterapie, s-a vindecat de cancer. Experienţa lui de bolnav de cancer i-a fost de folos în scrierea romanului Pavilionul canceroşilor. În aceste note de lectură nu mă preocupă realizarea artistică a romanului, ci acel conţinut care justifică titlul „pavilionul canceroşilor”.

                Autorul romanului se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscător al lumii canceroşilor, aşa cum se prezenta ea în acea anticameră a morţii („pavilionul canceroşilor”), şi o redă artistic sub multiplele ei aspecte: boli canceroase (simptomatologie şi metode de tratament), psihologia bolnavilor de cancer, relaţii interumane (între pacienţi, între pacienţi şi medici), iubirea etc.

2.       Personajele

                Sunt eterogene, sub multiple aspecte: socio-profesional, ideologic, cultural, ca vârstă etc. Dau câteva exemple.

Rusanov este un nomenklaturist stalinist (spune că lucrează „la cadre”, în realitate era „ceva mai sus, bineînțeles”). Concepţia lui este fundamentată pe principiul stalinist potrivit căruia „Despre orice om viu se poate consemna întotdeauna ceva negativ sau dubios, dacă te apuci să cercetezi în amănunt, fiecare om s-a făcut vinovat sau ascunde ceva.” Delator, obţine locuinţa prietenului său, care este arestat în baza denunţului anonim al lui Rusanov. Are un limbaj stalinist-demagogic, el vorbeşte despre „surprinderea esenţei vieţii” în „actul eroic”, despre „mobilul oamenilor în actul eroic din producţie” sau „în actele eroice din Războiul pentru Apărarea Patriei”. Între acest limbaj şi comportamentul lui există o gravă discordanţă: Rusanov nu a fost pe front, „fiindcă era un cadru de preţ”, călătoreşte „numai în vagoanele de clasa întâi ale trenurilor rapide, cu compartimente separate”, îi provoacă scârbă tramvaiul, troleibuzul, autobuzul în care circulă muncitorii cu salopete murdare, iar în spital ar vrea veceu separat.

Oleg Kostoglotov este personajul care-l reprezintă, în bună măsură, pe Soljeniţîn. Are 34 de ani şi este o victimă a regimului stalinist. În perioada studenţiei a fost arestat şi condamnat, ca şi ceilalţi studenţi din grup, pentru că nu erau „încântaţi” de „El” (de Stalin). După ani grei petrecuți în lagăr, în prezent este „deportat pe veci”, la Uş-Terek, în Kazahstan.  

Vera Gangart este medic oncolog, de vârstă comparabilă cu a lui Oleg. Pe când era „foarte tânără, încă pe băncile şcolii” s-a îndrăgostit de un băiat, o dragoste pură, adolescentină. Ulterior el este ucis, în război, dar Vera, deşi au trecut 14 ani, încă îi este fidelă.

3.       Tragismul situațiilor bolnavilor de cancer

În roman există scene zguduitoare, în care sunt exprimate trăirile dureroase ale unor bolnavi de cancer.

O femeie are cancer uterin. Medicul oncolog, Liudmila Afanasievna Donţova, „ajunsese la concluzia că salvarea era posibilă numai prin uterectomie. (…) Bolnava, care n-avea decât vreo patruzeci de ani, izbucni în lacrimi. O lăsară să plângă câteva minute.

- Dar asta înseamnă că s-a terminat cu viaţa!... O să mă lase bărbatul…

- Păi nu-i deloc nevoie să-i spuneţi soţului ce fel de operaţie vi s-a făcut! îi explică Liudmila Afanasievna. Poate să nu afle niciodată. De dumneavoastră depinde să i-o ascundeţi.

Aflându-se acolo pentru a salva viaţa, însăşi viaţa – în clinica lor miza nu era aproape niciodată mai mică de atât – Liudmila Afanasievna era ferm convinsă că salvarea vieţii justifică orice.”

Şulubin are cancer de rect. Înainte de a ajunge în „pavilionul canceroşilor”, el a fost victima incompetenței şi a delăsării unor medici care l-au tratat de dizenterie, de hemoroizi, în loc să identifice tumora canceroasă. Între timp, cancerul a atacat şi sfincterul, de aceea „trebuie o amputare regresivă, cea ce înseamnă că scaunul va scăpa de sub control, iar anusul trebuie scos lateral, prin șold”. Bolnavul este traumatizat, gândindu-se la consecințele viitoarei operații: „Boala mea e deosebit de umilitoare. Şi deosebit de jignitoare. Iar urmările sunt cumplite. Dacă rămân în viaţă – iar acesta mai e încă un mare „dacă” – lângă mine va fi neplăcut de stat, uite, aşa cum stați dumneavoastră acum. Toţi vor încerca să păstreze vreo doi paşi distanţă. Iar dacă cineva se va apropia totuşi mai tare, eu voi fi cel care se va gândi: probabil că abia suportă, probabil că mă blesteamă. Adică, nu va mai exista nicio posibilitate de a sta în preajma oamenilor.”

Oleg suferă de seminom (cancer testicular). Este tratat prin roentgenterapie, dar, pentru a se preîntâmpina apariția metastazelor, i se administrează şi hormonoterapia. Aceasta constă în faptul că femeilor li se introduc hormoni masculini, iar bărbaților hormoni feminini. Tratamentul are, însă, şi efecte negative: inhibarea capacităților sexuale, atenuarea şi apoi dispariția libidoului, creșterea bărbii la femei şi a sânilor la bărbați. Bărbat tânăr, de 34 de ani, Oleg este puternic afectat de anticiparea acestor consecințe şi doreşte întreruperea tratamentului. „Păi mă simt rău moralmente. Mă simt rău fiindcă sunt conștient că plătesc prea scump pentru viaţă.” (…) „Mai întâi, am fost prădat de propria viaţă. Acum mi se ia şi dreptul de… a mă continua. Cine şi la ce-ar mai avea acum nevoie de mine? … Un mutilat! Să provoc milă?”

4.       Psihologia bolnavilor de cancer

Soljeniţîn este un fin cunoscător al psihologiei bolnavilor de cancer.

4.1.    Neacceptarea ideii de a fi bolnav de cancer: „Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa că nu am cancer?” întreabă cu speranţă în glas Rusanov.

4.2.    Teama şi protestul

Podduev, „Nu din voință, ci din teamă se agăța, se agăța disperat de muncă, amânând cât putea operația. Voinţa lui de până atunci îl pregătise pe Podduev numai pentru viaţă, nu şi pentru moarte. Această trecere era mai presus de forțele lui, nu cunoștea căile unei asemenea treceri – şi credea că o amână prin faptul că zi de zi se scoală în zori, se duce la lucru de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar acolo asculta laudele aduse voinței sale.”

Donţova, medic oncolog, specializat în diagnosticarea şi terapia cancerului prin tehnica Roentgen, este suspectă de cancer la stomac. Calitatea de medic oncolog n-o absolvă de trăirile bolnavului de cancer. Ea protestează împotriva „nedreptății”: „Dar de ce această nedreptate, de ce trebuia tocmai pe mine, oncolog de meserie, să mă atingă o boală oncologică, când eu le ştiu pe toate, când îmi pot imagina toate efectele secundare, toate urmările, toate complicațiile?” Îi este frică să afle diagnosticul, de aceea simte nevoia „să amâne, să îmblânzească totul prin câteva zile de așteptare.”

4.3.    Speranţa într-o tămăduire miraculoasă

Soljeniţîn scrie pasaje impresionante, cu valoare aforistică, despre speranţa iraţională a bolnavilor de cancer: „Oricât am râde de miracole câtă vreme suntem puternici, sănătoşi şi fericiţi, dar când viaţa ia o asemenea întorsătură, când firul se subțiază într-atât încât numai o minune ne mai poate salva, vom crede în această unică, excepțională minune!”

Oleg a aflat de „ceaga” („burete de mesteacăn”), un fel de „tumoare” a mesteacănului cu virtuți terapeutice („cu ceaga asta se lecuiesc mujicii ruși, de vreo câteva secole încoace, de cancer, fără să-şi dea seama”). El le vorbeşte bolnavilor din salon despre ceaga şi, dintr-o dată, speranţa în faţa morţii desființează antipatiile dintre ei, determinându-i să-şi noteze cu febrilitate informațiile de la Oleg. „Unii scriau rândurile mai repede, alții mai stângaci, rugându-l câteodată să repete – astfel încât atmosfera din salon se încălzi şi deveni foarte prietenească. Cu ce lipsă de dragoste îşi răspundeau câteodată – când, de fapt, ce aveau de-mpărţit? Nu aveau decât un singur dușman – moartea, şi ce poate despărți pe acest pământ ființele omeneşti dacă tuturor le este opusă, o dată şi pentru totdeauna, moartea.”

4.4.    Căutarea sensului vieţii

Un pacient, după ce a citit o povestire a lui Lev Tolstoi, intitulată „Ce-l ţine pe om în viaţă?”, a adresat această întrebare celorlalţi pacienţi din salon. Răspunsurile lor au fost diferite:
     - Produsele. Alimentare şi industriale.

           - Salariul.
     - Aerul, apa, mâncarea.
     - Calificarea.
     - Patria, adică locurile natale.
     - Fidelitatea faţă de idee şi binele colectiv. Acesta a fost răspunsul cel mai apropiat de cel propus de autorul povestirii: „pe oameni nu-i ţine grija ce şi-o poartă sieşi, ci dragostea către ceilalţi.”

Se observă că unii respondenți nu pricep că întrebarea nu aşteaptă un răspuns biologic, ci unul etico-filozofic. „Ce-l ţine pe om în viaţă?” are înţelesul „Care este sensul, rostul în baza căruia omul decide că viaţa lui merită trăită?”

                Confruntați cu probabilitatea propriei lor morţi, bolnavii de cancer din roman îşi pun în moduri diferite şi pe niveluri diferite ale reflecţiei, problema sensului vieţii lor, exprimând răspunsuri personale.

Oleg Kostoglotov  este omul a cărui concepție de viaţă este marcată de experiența de persecutat politic şi de bolnav de cancer cu șanse de vindecare. Experienţa tristă îl determină să gândească stoic: „Cu adevărat înţelept e doar acela care se mulţumeşte cu puţin.” „Nu nivelul de trai îi face pe oameni fericiţi, ci relaţia inimilor şi felul în care ne privim viaţa. Şi una şi alta se află, întotdeauna, în puterea noastră şi asta înseamnă că omul e întotdeauna fericit dacă o doreşte, şi nimeni nu-l poate împiedica.” El îşi propune „Să nu aștepte nimic de la viitor – nimic mai bun!” şi să se bucure de ceea ce are. Şi totuşi anumite așteptări mai are de la viaţă: „Acum – numai de-ar suporta până la capăt tratamentul! De-ar scăpa din cleștii ăștia ai roentgeno-terapiei, ai hormonoterapiei, fără să degenereze cu totul. Să-şi păstreze cumva libidoul şi ce se mai cuvine să aibă omul! Fiindcă fără asta, fără asta… Şi să plece la Uş-Terek. Şi să nu mai rămână holtei! Să se însoare!”

Vadim Zaţîrko este un geolog de 26 de ani care ştie că este bolnav de melanoblastom la picior, un cancer pentru care nu există leac, şi că mai are de trăit doar câteva luni. El îşi pune cu acuitate problema sensului vieţii care i-a rămas de trăit: „Pentru mine acum nu mai contează decât ce mai apuc să fac. Doar trebuie să fac şi eu ceva pe lumea asta!” La întrebarea „Ce-i ţine pe oameni în viaţă?”, Vadim răspunde: „Creaţia!” Speranţa lui este de a mai trăi suficient pentru a lăsa omenirii o nouă metodă de descoperire a zăcămintelor polimetalice, prin prezenţa apelor radioactive.

Asea, o fată de 17 ani, la întrebarea „pentru ce trăieşte omul?”, răspunde ferm: „Bineînţeles că pentru iubire!”

Canceroșii Oleg şi Vadim, dar şi doctorițele Donţova şi Vera îşi pun problema dacă viaţa merită să fie salvată plătind orice preț. Cu alte cuvinte, viaţa este un scop în sine? Sensul vieţii este viaţa însăşi? Bolnavii au îndoieli, doctorițele gândesc în conformitate cu codul lor deontologic. Donţova „era ferm convinsă că salvarea vieţii justifică orice." Oleg se întreabă: „care e, totuşi, preţul cel mai înalt al vieţii? Cât poţi plăti pentru ea şi cât nu poţi?” Modul cum sunt învăţaţi copiii la şcoală, „Lucrul cel mai de preţ pe care-l are omul este viaţa; ea nu ne este dată decât o singură dată.”, nu-l satisface, prin concluzia pe care o justifică: „trebuie să te agăţi de viaţă cu orice preţ.” Oleg a înţeles, din lagăr, că „trădarea, distrugerea unor oameni buni şi neajutoraţi este un preţ prea mare, viaţa noastră nu-l merită.” El se întreabă dacă nu cumva şi acceptarea consecinţelor hormonoterapiei este un preţ prea mare pentru a salva viaţa: „Să-ţi pierzi capacitatea de a simţi cine-i bărbat şi cine-i femeie – oare nu este un preţ cam prea piperat?” Sub influenţa frivolei Zoia, infirmiera care-l vrea ca bărbat întreg, deşi ştie, ca studentă la medicină, care sunt consecinţele asupra vieţii lui, Oleg este tentat să întrerupă hormonoterapia, dar dragostea faţă de platonica Vera, pentru care viaţa lui este mai presus de capacităţile lui sexuale, îl determină să accepte plătirea acestui preţ, continuarea tratamentului hormonal.

5.       Iubirea

Chiar şi în această anticameră a morţii, pavilionul canceroşilor, dragostea încolțește.

5.1.    Diomka şi Asea

O situaţie tragică sublimează într-o scenă de iubire emoționantă pentru cititor. Diomka (16 ani) şi Asea (17 ani) sunt doi tineri bolnavi de cancer. Ea are cancer la sân şi urmează să i se extirpe sânul bolnav. Iată scena:

Asea:

- "O să mi-l taie!... Şi plângea, plângea. (…) De-ce-să-mai-tră-ie-esc? Plânse ea. De ce? (…) Ci-ne-o-să-ai-bă-a-cum-ne-vo-ie-de-mi-ne? (…) Cui îi trebuie una cu un sân?! Cui?! La şaptesprezece ani! (…) Cum o să mă duc acum la plajă?! exclamă ea, împunsă de un gând. La plajă!! Cum o să fac baie?!"

Diomka:

- "Ştii, dacă nu te ia nimeni… (…) să ştii că eu mă însor oricând cu plăcere cu tine, să ştii asta…"

Asea:

- "Ascultă, Diomka! (…) Tu eşti ultimul care-l mai poţi vedea şi-l poţi săruta! Nimeni n-o să-l mai sărute niciodată! Diomka! Hai, sărută-l măcar tu! Măcar tu!"

Ea îşi trase în părţi halatul, care oricum nu mai voia să stea adunat şi, plângând şi gemând se pare din nou, trase de-o parte răscroiala liberă a cămăşii şi de acolo răsări micul ei sân drept, condamnat la tăiere. (…) Asea îl aplecase foarte aproape de capul lui şi continua să-l ţină aşa.

- "Sărută-l! Sărută-l! îi cerea ea."

[Diomka] trăgând în piept căldura sânului, dăruită lui, începu să împungă, ca un purceluş, recunoscător şi încântat, cu buze repezi, toată suprafaţa asta rotunjită şi grea, suspendată deasupra lui, care-şi păstra eterna formă şi nu s-ar fi putut nici desena, nici modela una mai lină şi mai frumoasă de-atât.
[Asea]:

- "Ai să ţii minte? Ai să-ţi aduci aminte că a existat? Despre cum este acum?" Lacrimile Asei îi picurau pe capul tuns.

Ea nu-l luă, nu-l îndepărtă, iar el se întorcea din nou la acea îmbujorare şi-o atingea moale cu buzele, aşa cum viitorul ei copil n-o va face niciodată cu acel sân. Nimeni nu intră şi el sărută peste tot această minune de deasupra sa.

Astăzi o minune, iar mâine la coş.

5.2.    Oleg şi Vera (Vega)

Reîntoarcerea la viaţă a lui Oleg, prin succesul tratamentului care i se administrează, se manifestă şi prin iubire. Oleg şi Vera par a fi sortiţi unul pentru celălalt. Prin hormonoterapie, el riscă să devină un castrat chimic. Ea este o femeie deosebită, cu o concepţie specială despre relaţia dintre bărbat şi femeie: „Supermasculii lui Hemingway sunt fiinţe care nu s-au ridicat până la om (…). De cu totul altceva are nevoie o femeie de la un bărbat: de o tandreţe atentă şi de sentimentul că este apărată de pericole, că se află în siguranţă. Şi tocmai alături de Oleg, aşa cum era el, lipsit de drepturi, lipsit de orice importanţă socială, se simţea Vega apărată.” După 14 ani de fidelitate faţă de un băiat mort, Vera se simte atrasă de un bărbat. Oleg o iubeşte şi el. În situaţia în care Kostoglotov urmează să fie externat, Vera, în mod timid, îi propune să locuiască un timp la ea. Dar Oleg, după ce într-un tramvai aglomerat, cu corpul lipit de al unei tinere femei, are confirmarea că doar libidoul  ( dorinţa sexuală) i-a mai rămas, decide să nu meargă la Vera, trimițându-i, în schimb, o scrisoare, cu justificarea: „între noi ar fi început ceva neadevărat, ceva pus la cale artificial! (…) veţi binecuvânta ziua în care nu mi-aţi împărtăşit soarta.” Deşi ştie că el şi Vera „Se înţeleseseră atât de înălţător că, pentru ei, comunicarea sufletească e mai preţioasă decât oricare alta.”, Oleg are sentimentul că-i pretinde Verei mai mult decât îşi pretinde sieşi, ceea ce îi apare ca un fel de înşelătorie.

6.       Finalul optimist

Oleg Kostoglotov este externat din pavilionul canceroşilor, cu sănătatea redobândită într-un mod aproape miraculos. Se simte de parcă ar fi în „prima zi a creaţiei”. „Nimic nu i se pare neinteresant, tembel sau dezgustător în lumea lui proaspăt creată!” El se bucură de călătoria cu tramvaiul, de o frigăruie şi un pahar cu vin, de contemplarea clădirilor, a copacilor şi a oamenilor, de vizita la grădina zoologică. Află şi că în societate vor fi schimbări politice importante, că va urma o amnistie prin care nu va mai fi „deportat veşnic”. În aceste condiţii, „Oleg se simţi din nou fericit. La urma urmelor, nu murise.” El pleacă optimist către Uş-Terek.

                Într-o recenzie din blogul www.filme-carti.ro , autorul (Codruţ) identifică şi o semnificaţie social-politică a felului în care este construit romanul. "Romanul se sfârşeşte cu el [Oleg Kostoglotov], chiar dacă începe cu Russanov care reprezintă trecutul stalinist atins de cancer. Kostoglotov (…) reprezintă viitorul. Parcă pentru a-şi răzbuna suferinţele Soljeniţîn se joacă cu darul divin care-i este dat scriitorului şi, in timp ce alter ego-ul său este vindecat miraculos de cancer, la fel cum i s-a întâmplat şi lui în viaţa reală, sugerează că Russanov nu mai avea de trăit decât un an.”

Mihai Eminescu - Speranţa

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Şi blestemă cerul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii parànimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare îmblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Mihai Eminescu, Opere alese, I, 

Bucureşti, Editura pentru literatură

1964, pp. 15-16

O iubire de-o vară, la douăzeci de ani

Am fost, cândva, şi eu tânăr! Şi am iubit ca la douăzeci de ani! Mi s-ar părea incredibil, dacă nu aş avea în mâini un jurnal în care citesc însemnări din vremea aceea.

Duminică, 24 aug. 1969

(…) Nu ştiu exact când (e o lună şi jumătate, ori două luni de atunci) am cunoscut o fată, L. De fapt o cunoşteam mai demult, venea uneori pe la soră-mea Isabela. Pe atunci însă o simpatizam tacit şi nu mi-aş fi închipuit că va deveni iubita mea.

Şi a început aşa: ne întâlneam prin oraş, ne salutam, mă întreba ce mai face Isabela. O priveam cu alţi ochi, îmi apărea din ce în mai frumoasă. Am observat că şi ea mă privea altfel.

Într-o seară, când ne-am întâlnit, începuse să plouă. Ea era cu cineva, eu eram cu altcineva. Ea a întrebat dacă vrem să mergem la cinema. Am fost de acord. Proiecţia filmului („Tarzan, omul junglei”) începuse deja, în sală era întuneric. Cu greu am descoperit câteva locuri libere. Mi-am petrecut braţul pe după umerii ei. Era pentru prima dată când o aveam atât de aproape de mine. Mi s-a părut că filmul s-a terminat foarte repede. Când am ieşit din sală, afară ploua cu găleata şi se cutremurau tăriile cerului. Era multă lume în faţa cinematografului, la adăpost. Ne-am făcut loc şi stăteam lipiţi unul de celălalt. Îi simţeam căldura trupului prin hainele ude. Atunci am simţit că am început să ne iubim. Nu ştiu cât am stat aşa. Când ploaia s-a mai liniştit am început să alergăm. O ţineam de mână, iar ea plutea ca un fulg. Purta nişte pantaloni verzi, uşor evazaţi, care-i scoteau în relief coapsele frumos rotunjite. În picioare avea sandale încălţate pe piciorul gol. Mai avea o bluză de culoarea vişinei. Părul negru, lung şi ud îi acoperea umerii. „Ploaia şi noi…”, i-am spus. Mi-a surâs. Sărea peste băltoace cu graţia unei căprioare. Ne-am oprit undeva. O priveam în ochi şi o strângeam de mijloc. Am sărutat-o şi ea nu a opus rezistenţă. Îi spuneam că o iubesc, iar ea mă îngâna mereu cu replica lui Tarzan „Bună dimineaţa, te iubesc!” Am ridicat-o în braţe. Era uşoară ca o pană. Se agita ca o mică sălbăticiune, da din mâini şi se lăsa pe spate, aproape atingând pământul cu părul. Pe nesimţite am ajuns aproape de casa ei. Am mai stat un timp împreună. M-a întrebat dacă am mai iubit pe cineva. I-am răspuns afirmativ. Se grăbea, se temea că o vor certa părinţii, pentru întârziere. Mi-a lăsat speranţa că ne vom întâlni şi în seara următoare.

L. este macedoneancă. Este o fată frumoasă. Are optsprezece ani, e de statura soră-mi Isabela. Brunetă, păr lung, ochi negri, nas micuţ, gură senzuală. Deasupra buzei superioare are o aluniţă naturală. Sâni micuţi şi tari, mijloc subţirel, coapse frumos arcuite.

De atunci ne întâlneam aproape în fiecare seară. Ne plimbam prin oraş până târziu, apoi o conduceam către casă. Mai rămânea un timp cu mine. Îi descheiam bluza, îmi plăcea să mă joc cu sânii ei. Îmi vâram mâinile pe sub rochie şi-i mângâiam şoldurile. Apoi o ridicam cât puteam de sus. Şi ei îi plăcea. O simţeam cum se înfierbântă, mă strângea cu pasiune, răscolită.

Aşa, zi de zi, săptămână după săptămână, nici nu ştiu când a trecut vara. (…)

13 septembrie 1969

Dimineaţa. În timp ce mergeam la serviciu, m-am întâlnit cu L. Se ducea la gară, pleca la Arad. Mi-a spus „La revedere!”, de la distanţă, iar eu i-am făcut un semn de rămas bun, cu mâna. Ce puţin ne-a rămas din ce am avut!

„Creaţia este un protest împotriva golului, un stupefiant prin care suportăm ameţeala pe marginea abisului”

Albert Camus, în Mitul lui Sisif, scrie: „Consider deci că întrebarea care cere cel mai grabnic răspuns este aceea de a şti dacă viaţa are sau nu un sens.” şi, în consecinţă, dacă merită a fi trăită sau ar trebui să ne sinucidem. Această problemă este, în concepţia lui Camus, de cea mai mare importanţă: „A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei.”[1]

Există oameni care, ridicându-se la un anumit nivel al reflecţiei asupra condiţiei umane, devin conştienţi de existenţa absurdului în Lume. Absurdul, scrie acelaşi Camus, „E divorţul între spiritul care doreşte şi lumea care dezamăgeşte”[2], „Absurdul se naşte din această confruntare între chemarea omului şi tăcerea iraţională a lumii.”[3] Dorim să fim fericiţi, dar şi nefericirea face parte din viaţa noastră, dorim să fim sănătoşi, dar bolile ne rod, dorim să fim nemuritori, dar, mai devreme sau mai târziu, murim.

Conştientizarea absurdului, a efemerităţii, a neantului ne tulbură. Când îi moare prietenul, Enkidu, Ghilgameş este îngrozit de gândul inevitabilităţii propriei sale morţi. „Mamă, - nimicul – marele! Spaima de marele îmi cutremură noapte de noapte grădina.”, scrie filozoful-poet Lucian Blaga.[4]

Unii gânditori, precum Emil Cioran, consideră că existenţa umană este marcată exclusiv de absurd şi, de „pe culmile disperării”, se revoltă pur teoretic sau se lamentează. Alţi gânditori spun că, după ce constatăm lipsa de sens a existenţei umane, ceea ce ne rămâne de făcut este să-i dăm un sens acestei existenţe.

„Cum putem introduce sensul în existenţa noastră?” este o întrebare la care omenirea a răspuns în multiple feluri. Unul dintre cele mai vechi răspunsuri este acela că putem da un rost vieţii noastre prin creaţie. În cea mai veche scriere a omenirii, Epopeea lui Ghilgameş, Ghilgameş, îngrozit de gândul inevitabilităţii propriei sale morţi, îşi găseşte liniştea sufletească construind zidul împrejmuitor al oraşului Uruk. Baudelaire: „Ajută-mi, Doamne, să mai scriu câteva versuri bune, ca să nu mă dispreţuiesc.” Einstein: „Dacă ai şti ce sentiment de bucurie ai când îţi dai seama de unitatea ascunsă dintre grupurile complexe de fenomene, care la o primă vedere par cu totul disparate între ele!” George Enescu: „Am cunoscut ceea ce voiam să cunosc: bucuria efortului şi plăcerea de a crea. Intrând în port, privesc oceanul vieţii, valurile se şterg în depărtare şi nu mai rămâne decât o oglindă netedă care reflectă cerul – cerul meu: muzica.” Aurel Vlaicu: „Bucuria cea mai mare am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de 4 m. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă 4 m erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem. Şi asta era principalul. Publicul era de faţă, mă aplauda cu entuziasm. Iar eu, după ce m-am coborât, eram ca şi beat de bucuria fără margini a izbândei. Începusem să mă dau peste cap de fericire. Cei din jurul meu ziceau că am înnebunit şi eram, în adevăr, nebun de entuziasm şi mulţumire.”

O exprimare admirabilă a ideii creaţiei ca sens al vieţii am găsit-o la George Călinescu: „Creaţia este un protest împotriva golului, un stupefiant prin care suportăm ameţeala pe marginea abisului.” Iată contextul în care apare această exprimare:

MEDITAŢII ÎN JURUL LUI E. LOVINESCU

20 iulie 1944

                (…) Deşi E. Lovinescu vorbea adesea de lespedea de mormânt pe care trăieşte, făcând aluzie la primejdii care urmăreau încă din tinereţe existenţa lui, nu era crezut. Adevărul este că el însuşi avea repulsie de pozele tragice şi de orice mină gravă. Oroarea de abis a unora îi trezea ironii. Va fi fost el în fond un neliniştit care evită problemele, terapeutic? Ar fi posibil şi acest lucru. Mai degrabă însă cred că E. Lovinescu avea structura unui credincios normal, fără mistică. Credea în viaţa literară, în permanenţa valorilor, într-un depozit etern al tuturor evenimentelor. Preocuparea lui de „rămânere” era foarte intensă în ultima vreme. Ca un om aşezat, îşi punea în rânduială lucrurile, muzeal, îşi întocmea testamente literare, îşi explica şi definea opera. După moartea fizică presupunea cu fermitate o existenţă literară de veci. E. Lovinescu avea sufletul feminin şi sănătos.

                Ce întreprindere umană s-ar mai porni fără această încredere în providenţă? Cu toate acestea, o minte meditativă înţelege că un monument rezistă cât timp rezistă materialul, care e // friabil, un scriitor trăieşte cât durează limba lui, care e muritoare, apoi cât dăinuie documentele lingvistice. Peste zece-douăzeci de mii de ani, ca să exagerăm, amintirea limbii latine şi inclusiv a lui Virgil va dispare. Mai târziu se va usca şi pământul, şi e cu putinţă ca până atunci speţa umană să devină fosilă. În ciuda acestei viziuni terifice a neantului, vor exista mereu artişti şi scriitori. Rupe păianjenului pânza în fiece zi, şi el şi-o reface obstinat în fiece noapte. Creaţia este un protest împotriva golului, un stupefiant prin care suportăm ameţeala pe marginea abisului. (subl. VS) În fond, aşadar, şi încrezătorul în trăinicia testamentelor, şi anxiosul fac acelaşi efort de rezistenţă la gol. Deosebirea rămâne temperamentală: unul e placid şi iubitor al efemerului, pe care speră să-l închege în chihlimbar, celălalt e frenetic şi neglijent.

                E. Lovinescu părea (dar putem fi siguri?) întâiei categorii. Voinţa lui de rămânere mi-a impus totdeauna un mare respect. Cât va exista o literatură românească, într-adevăr, va dăinui, căci a fost un mare scriitor. Văzându-şi existenţa istorică proiectată pe eternitate, E. Lovinescu avea o amenitate de caracter pe care n-a putut-o strica nici una din normalele alterări ale sufletului uman. Indiferența lui pentru valorile neliterare era aşa de profundă, încât în preajma lui şedeai, ca intelectual, într-un aer purificat, respirabil. E. Lovinescu putea să-ţi fie adversar, dar că te stima şi te admira, nu mai intra îndoială. A fi scriitor era totul pentru el şi „poziţiile sociale” se retrăgeau ruşinate din acest limb în care trăiau decât salamandrele. E. Lovinescu n-a urmărit niciodată o situaţie civilă. Universitatea şi Academia, la care-a visat, înfăţişau pentru el tot nişte definiri de ordin literar, de care altfel n-avea nici o trebuinţă. (…)

Vremea, XVI, 760, p. 2

Apud: G. Călinescu, Ulysse, Editura pentru literatură, 1967, pp. 90-91

Între concepţia lui George Călinescu despre creaţie ca sens al vieţii şi comportamentul său de personalitate majoră a culturii româneşti a existat, până la sfârşitul vieţii sale, o deplină concordanţă. Pe pat de spital, înfrângând suferinţa fizică, a rămas mereu profesorul senin, care s-a interesat de lucrările Institutului[5], de lucrările chiar ale ultimului număr din revistă aflat sub tipar, iar în prezenţa celor care-l vizitau, aborda de fiecare dată probleme de literatură şi artă, ca şi cum nu suferea, ci se găsea undeva pentru odihnă. Pentru cei care l-au cunoscut mai de aproape, a fost şi a rămas, în primul rând, sub denumirea afectivă de „profesorul”.[6]

---

[1] Albert Camus, Faţa şi reversul. Nunta. Mitul lui Sisif. Omul revoltat. Vara, Bucureşti, editura RAO, 1994, p.105

[2] Ibidem, p.136

[3] Ibidem, p.121

[4] Lucian Blaga, „Din adânc”, ciclul „La cumpăna apelor”. 

[5] Institutul de istorie literară şi folclor. 

[6] I. C. Chiţimia, „Profesorul”, în Amintiri despre G. Călinescu, Iaşi, Editura Junimea, 1979, p. 13

„Sunt sau nu sunt metastaze?”, aceasta-i întrebarea

După ce m-a acceptat ca pacient, în urmă cu vreo două luni, urologul chirurg mi-a recomandat „prostatectomie radicală”, adică scoaterea „bombei” din organism (adenocarcinomul prostatic). Mi-a mai spus că, după operaţie, dacă valoarea PSA-ului va scădea, va însemna că problema este rezolvată. Dacă această valoare va fi mai mare decât este de dorit, „va fi nevoie de un tratament hormonal”.

                În ziua de 27 aprilie m-a operat (prostatectomie radicală). Imediat după operaţie, medicul a spus celor din familia mea că „Rezultatul este neaşteptat de bun, având în vedere valoarea foarte mare a PSA-ului.”  În perioada în care am fost internat, mi-a spus şi mie că „Neşansele sunt minime.” Dar situaţia reală va fi identificată prin analiza anatomo-patologică. În timpul operaţiei au fost prelevaţi nişte ganglioni limfatici prin a căror analiză se poate răspunde la întrebarea „Sunt sau nu sunt metastaze?”

                Am, din nou, emoții. Mi-e milă şi de fiică-mea Valentina, căci ea trebuie să afle prima rezultatul şi să-l ambaleze în cuvinte cât mai frumoase, cât mai încurajatoare. Tot ea a aflat şi mi-a comunicat că am adenocarcinom prostatic: „Tată, ai adenocarcinom prostatic, dar nu trebuie să fii îngrijorat, căci eşti un caz simplu, cancerul nu s-a extins în afara prostatei.”

Relaţia mea cu Divinitatea

Pentru un canceros, tema morţii este obsesivă, iar tema morţii este indisociabilă de tema Divinităţii. În această prezentare a relaţiei mele cu Divinitatea voi desemna Divinitatea prin termenul creştin de Dumnezeu.

1). Particularitatea relaţiei cu Dumnezeu

Titu Maiorescu scria undeva: „Dumnezeu nu constituie nicidecum o reprezentare generală comună tuturor, ci mai generală sau mai limitată, după evoluţia spirituală a fiecărui individ; căci omul, în mişcătoarea sa naivitate, înalţă ceea ce sufletul său are mai bun şi mai nobil pe altarul sfinţit, dându-i numele de Dumnezeu. De aceea se poate afirma: Spune-mi cine este Dumnezeul tău, şi îţi voi spune cine eşti. (…)

Nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci fiecare om îşi făureşte Dumnezeul său după propriul său chip. Prin urmare, Dumnezeu nu trebuie căutat în afara omului, ci în străfundul sufletului său, ca expresia cea mai pură a fiinţei sale pur umane.” (subl.VS)

Cu alte cuvinte, în ciuda unor elemente comune, oamenii au reprezentări şi concepte diferite referitoare la Dumnezeu. Relaţia cu Dumnezeu a fiecărui om este particulară, specifică, personalizată, „după evoluţia spirituală a fiecărui individ”.

În continuare, voi încerca să prezint relaţia mea particulară cu Dumnezeu în două moduri:

-          mai întâi voi prezenta această relaţie din perspectivă diacronică, adică în funcţie de „evoluţia spirituală” a individului care sunt;

-          apoi voi spune ce este Dumnezeu pentru mine, în prezent.

2). Diacronia relaţiei mele cu Dumnezeu

Părinţii mei, care mi-au fost modele în relaţia cu Dumnezeu, erau (tata trăieşte, are 96 de ani) oameni „simpli”, fără multă ştiinţă de carte, a căror mentalitate era marcată de elemente de religiozitate amestecate cu elemente de superstiţie. Credeau în Dumnezeu, dar nu respectau perioadele de post, nu spuneau rugăciuni înainte de mese. Când „bătea piatra”, mama înfigea un topor în pământ, ca să se oprească grindina.

Copil fiind, credeam în existenţa lui Dumnezeu, pe care mi-l imaginam ca fiind un fel de Moş Crăciun (înainte de culcare mă rugam la Dumnezeu să-mi dăruiască un paloş sub pernă şi un cal năzdrăvan în grajd). Când a murit mamaia din partea mamei eram răcit şi strănutam des. Eram bântuit de superstiţia că, dacă strănuţi în vecinătatea mortului, te ia cu el. De aceea, la fiecare strănut îi spuneam mamei că am strănutat, iar mama îmi rupea o aţişoară din haină şi o punea alături de cadavru, ca să păcălească mortul.

Pe când eram în clasa a VII-a (aveam vreo 14 ani) am citit, într-o carte a surorii mai mari, fragmente din Tratat de metafizică, al lui Voltaire, în care erau prezentate argumente şi contraargumente referitoare la existenţa lui Dumnezeu. Era primul meu contact cu filozofia. Ţin minte că prezentam acele argumente şi contraargumente, în măsura în care le înţelesesem şi le reţinusem, în grupul de copii al cărui lider eram.

În perioada liceului nu s-au produs modificări în relaţia mea cu Dumnezeu. Filozofia era în planul de învăţământ, dar profesorii care ne-au predat-o nu mi-au transmis nimic memorabil.

În cadrul Facultăţii de filozofie am studiat filozofia pe baza marxismului. În această perioadă s-au produs schimbări în relaţia mea cu Dumnezeu. A fost etapa în care mă consideram ca fiind ateu. Marx şi Engels au fost atei, dar este falsă şi nedreaptă afirmaţia că marxismul este vinovat de politica imbecilă de educaţie ateistă prin constrângeri. Din punctul de vedere al lui Marx şi Engels, ateismul ar trebui să fie o consecinţă firească a unei educaţii materialist-ştiinţifice, nu prin constrângeri administrative (de exemplu, nu prin interzicerea mersului la biserică). Relevant, Engels scria undeva cam aşa: A încerca să lupţi împotriva lui Dumnezeu cu mijloace administrative înseamnă a-i face un serviciu lui Dumnezeu.

Ulterior, am ajuns la concluzia că ateismul implică o presupoziţie inacceptabilă din perspectiva relativităţii cunoaşterii omeneşti. A susţine că nu există Dumnezeu înseamnă a pretinde că ai cuprins cu mintea ceea ce este de-necuprins (Infinitul, Absolutul) şi că ai constatat această inexistenţă. Teismul, care susţine că Dumnezeu există, săvârşeşte o greşeală de acelaşi fel.

În problema existenţei lui Dumnezeu am devenit agnostic.

3). Relaţia mea actuală cu Dumnezeu

Disting în fiinţa mea două componente: componenta raţională şi componenta afectivă. Ele sunt parţial interdependente şi parţial autonome.

3.1. Relaţia mea raţională cu Dumnezeu

Din punct de vedere raţional, în problema existenţei lui Dumnezeu sunt agnostic. Agnosticismul susţine că nu putem şti dacă Dumnezeu există sau nu, nu putem întemeia o concluzie definitivă. Istoria filozofiei este şi o cronică a confruntării nesfârşite între argumentele în favoarea existenţei lui Dumnezeu şi argumentele împotriva existenţei lui Dumnezeu.

Orice încercare de a-l gândi pe Dumnezeu eşuează în relativism şi în contradicţii (paradoxuri, aporii, antinomii).

De exemplu s-a afirmat că unul dintre atributele lui Dumnezeu este omnipotenţa (atotputernicia). Polemic, s-a pus întrebarea: Poate Dumnezeu să construiască un zid pe care el să nu-l poată trece? Oricare ar fi răspunsul (afirmativ sau negativ), concluzia finală va fi că Dumnezeu nu este atotputernic, căci fie nu poate să construiască acel zid, fie nu-l poate trece.

Un alt atribut gândit ca fiind al lui Dumnezeu este bunătatea absolută. Dar episodul biblic al păcatului originar infirmă acest atribut. Dumnezeu le-a dat voie oamenilor primordiali, Adam şi Eva, să mănânce din fructele oricărui pom din rai, cu excepţia pomului din mijlocul raiului, avertizându-i: „Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!” Ispitită de şarpe, femeia mănâncă din fructul interzis, acelaşi lucru făcându-l şi Adam. Între Dumnezeu şi Adam are loc următorul dialog:

-          Adame, unde eşti?

-          Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns.

-          Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?

-          Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat.

Şi Dumnezeu gândeşte: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!” Aşadar, din chiar punctul de vedere al lui Dumnezeu, Adam şi Eva nu puteau deosebi binele de rău decât mâncând din fructul interzis. Prin urmare, pedepsirea lor pentru o faptă pe care au săvârşit-o în situaţia în care erau lipsiţi de discernământ, lipsiţi de liberul arbitru, este nedreaptă şi discordantă cu atributul bunătăţii absolute a lui Dumnezeu.

Fie că este un dar de la Dumnezeu, fie că este o funcţie a materiei superior organizate, raţiunea este o calitate care îl înnobilează pe om, care îl face superior, cum afirma Blaise Pascal, în raport cu Universul, care, deşi superior omului prin infinitate, nici măcar nu ştie că există. Măreţia omului, scrie filozoful francez, constă chiar în faptul că el ştie că moare.

În contextul concepţiei creaţioniste, ameninţarea cu pedepsirea omului pentru eventuale gânduri blasfematoare este nejustificată, căci raţiunea, cu toate tentaţiile ei, i-a fost dăruită omului de însuşi Dumnezeu. Numai o fiinţă sadică ar putea pedepsi omul pentru vini pe care ea însăşi le-a făcut posibile. Nu putem admite că Dumnezeu este sadic.

Consider că atât ateismul, cât şi teismul, precum şi confruntarea argumentelor lor sunt fireşti pentru raţiunea umană. Filozofia este un exerciţiu de libertate a spiritului. Detest, însă, orice constrângere care nu este exclusiv de natură argumentativă. Detest politica de combatere a convingerilor religioase prin mijloace administrative, din timpul regimului comunist. Detest cruciadele. Eu însumi am fost ţinta unei intoleranţe. Cândva, am publicat articolul Şi altfel despre studiul religiei în şcoală (Tribuna învăţământului nr.388, 1 iulie 1997, p.4) în care scriam: „Întotdeauna vor exista oameni care vor avea nevoie de religie, precum cancerosul, la metastază, de morfină.” Ca urmare, am primit pe adresa liceului în care lucram o scrisoare de la un domn care-mi ura să ajung în situaţia de a verifica prin propria experienţă adevărul spusei mele, adică îmi ura să fac cancer. Am făcut cancer, dar dacă există o forţă care m-a pedepsit astfel, pentru gândul meu exprimat în acel articol (gând de care nu mă lepăd), atunci acea forţă, oricât de puternică ar fi, nu poate fi Dumnezeu.

Nu m-am simţit niciodată în război cu Dumnezeu (Absolutul, De-necuprinsul spre care orientăm credinţa noastră), am fost critic doar faţă de ipostazele antropomorfizate ale lui Dumnezeu. Din această perspectivă, Biblia hazlie, a lui Leo Taxil, are drept de existenţă în sfera cugetărilor noastre.

3.2. Relaţia mea afectivă cu Dumnezeu

Blaise Pascal, în celebrele sale Cugetări, scria că omul este „o îngrămădire de contradicţii”. Chiar prin el însuşi Pascal a exemplificat natura contradictorie a omului. A fost, simultan, o minte genială cu contribuţii remarcabile în domeniul ştiinţei exacte şi un om care, cu pudoare, a cusut în căptuşeala hainei un pergament pe care a stenografiat febril trăirea personală a unui extaz. Este vorba de aşa-numitul Memorial al lui Pasacal, din care reproduc un fragment:
               "Foc.
                Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob.
                Nu al filosofilor și al savanților.
                Certitudine. Certitudine. Iubire. Bucurie. Pace.
                Dumnezeu al lui Isus Cristos."

Cel puţin în cazul meu se confirmă adevărul tezei lui Mircea Eliade potrivit căreia în orice om există măcar o rămăşiţă de homo religiosus. În opinia mea, adevărata rădăcină a religiozităţii nu este de natură raţională, ci de natură afectivă. Teama şi nevoia de protecţie, care ne însoţesc din prima, până în ultima clipă a vieţii noastre, constituie fundamente ale credinţei religioase. Mama, care ne protejează din momentul apariţiei noastre în Lume, este prima ipostază prin care ni se înfăţişează Dumnezeu. Într-un an din perioada în care mă consideram ateu, pe la ora 14, s-a produs un cutremur destul de puternic. Instinctiv, eu şi două fiice ale mele ne-am adunat în holul apartamentului, sub o grindă. În momentul în care au început să cadă, cu zgomot, cărţile din rafturi, am simţit o frică intensă şi am răcnit „Doamne-ajută!”

Nu ştiu dacă există oameni în care nici măcar nu pâlpâie o credinţă religioasă. Nu cred că am fost vreodată ateu 100%, până în ultima fibră a componentei mele afective. Cândva, pe când am intrat în tărâmul nihilismului nietzschean, lăsându-mi, imprudent, spiritul critic la poartă, am avut o depresie puternică. Simţeam că nu mai am pe ce mă sprijini, că toate reperele mele valorice au dispărut. Sora mea mai mare m-a dus într-un grup de credincioşi, care se rugau pentru mine. Am plâns, simţind că reprezentările lor religioase, rugăciunile lor nu mă ajută cu nimic. Şi totuşi, undeva în străfundul fiinţei mele mai exista o speranţă, speranţa că ceva, că cineva îmi va oferi un colac de salvare, îmi va ilumina mintea cu un sens al vieţii.

Au fost momente în care am simţit fâlfâitul aripilor Morţii în preajma mea. Odată am avut noduli pe corzile vocale, existând ipoteza că ar fi de natură canceroasă. N-au fost de natură canceroasă. De vreo două ori, în timpul somnului, am trăit un fel de prăbuşire care era însoţită de un soi de întunecare a minţii. Un centru de veghe dădea alarma şi mă trezeam, speriat, din somn. Monitorizarea inimii cu holterul a dovedit că inima mea făcea pauze, în timpul somnului, până la 7 secunde. Diagnosticul a fost „boală de nod sinusal” şi mi s-a implantat un stimulator cardiac. În urmă cu câteva luni, biopsia a dovedit că am cancer la prostată. Mi s-a făcut prostatectomie radicală şi sunt în aşteptarea rezultatului analizei anatomo-patologice care are drept scop să verifice dacă există metastaze.

Când ştiinţa devine neputincioasă, undeva, în fundul sufletului, mai pâlpâie o speranţă, o ultimă speranţă, speranţa că se va întâmpla ceva care nu se încadrează în limitele raţiunii, în limitele ştiinţei, speranţa că se va întâmpla o minune. Din perspectivă afectivă, pentru mine Dumnezeu este Ultima Speranţă. Când limita maximă normală a testului PSA este 4, iar analiza arată că valoarea PSA-ului tău este 110, simţi o teamă puternică şi o nevoie intensă de protecţie. Într-o asemenea situaţie îţi alungi raţiunea şi te rogi la Dumnezeu. Alungată pe uşă, raţiunea intră pe fereastră şi-ţi urlă în urechi că rugăciunile sunt prostii, că pentru toate fenomenele din univers există explicaţii ştiinţifice sau vor exista, că nu există minuni, ceea ce credem că sunt minuni nu sunt decât întâmplări favorizante ale căror cauze nu le cunoaştem încă. Dar tu, deşi ştii că este absurd, crezi că Dumnezeu te va auzi şi-ţi va îndeplini ruga. Precum Tertulian, îţi spui: „Credo quia absurdum” (cred pentru că este absurd). Ultima Speranţă este ultimul reazem pe care-l poţi avea.

The bucket list (2007) - Un film despre sensul vieţii care-ţi rămâne de trăit după ce afli că eşti bolnav de cancer.

Sensul vieţii ca îndeplinire a ultimelor dorinţe.

LINK

Despre un anume fel de fericire

LINK

Cancerul ca situaţie limită

Una dintre fiicele mele mi-a spus că ea nu ar fi publicat o fotografie ca aceea din spital, despre care scriam, în glumă, că mă înfățișează ca senator al Romei antice. N-am nicio îndoială că fiica mea, care mă iubeşte, a spus asta deoarece vrea ca tatăl ei să aibă cea mai bună imagine în public.

            Dar cine nu este afectat de o boală gravă nu poate înțelege pe deplin comportamentul unui om care are experienţa nefericită a unei boli de acest fel. În urmă cu nişte ani, nici eu nu am înţeles comportamentul surorii mele mai în vârstă cu nouă ani decât mine. Fostă profesoară (cu dublă calificare, rusă şi română), devenită pensionară, era afectată de o maladie cronică majoră. Îşi găsise  o oarecare linişte în ortodoxie. I-am reproşat că se îmbracă mult prea modest şi că se plasează într-o poziţie umilitoare în relaţia cu alţi credincioşi, poziţie necorespunzătoare cu nivelul ei profesional şi intelectual.

           Filozofii existenţialişti au scris despre importanţa „situaţiilor limită” în viaţa indivizilor umani. Cancerul este, în opinia mea, prin brutalitatea cu care îl confruntă pe canceros cu gândul propriei lui morţi, o situaţie limită. De când am această experienţă nefericită au apărut schimbări importante în sistemul meu de valori.

        1). Timpul vieţii mele a devenit mai preţios. Am verificat, prin rememorarea propriei vieţi, adevărul cugetării „Amânarea este hoţul timpului”. Evident, vorbesc de amânarea nejustificată. Am realizat o nouă ierarhizare a proiectelor mele, în funcţie de speranţa mea de viaţă. Dar am înţeles şi că nu este bine să contez doar pe viitor, învăţând să savurez ceea ce înţeleptul Radu Beligan numea „bucuriile mărunte ale vieţii”, pe care mi le oferă prezentul (în fond, „carpe diem!”). Deşi preţuiesc fiecare clipă, m-am împăcat cu Somnul, pe care anterior îl uram, întrucât îl concepeam ca „vameş al vieţii”, cum scria Luceafărul poeziei româneşti. Înţelegând mai bine aforismul „Durata vieţii este o chestiune de plenitudine”, am sentimentul că am trăit indecent de mult, în comparaţie cu Eminescu, de exemplu, şi astfel perspectiva propriei mele morţi nu mi se mai pare ca fiind Apocalipsa.

       2). Orgoliul mi s-a dezumflat. Pot accepta, în faţa oglinzii propriei mele conştiinţe, că personalitatea mea are resurse mai modeste decât estimam în perioada maximei mele infatuări. Pot recunoaşte în public ceea ce altă dată eram tentat să-mi ascund chiar mie însumi. Pot spune, bunăoară, că am început viaţa sexuală la vârsta de 21 de ani. (În perioada stagiului militar - 18-19 ani -  eram enervat de faptul că un cvasi-analfabet afirma că sunt virgin. Acum mă amuză gândul că unii cititori ar putea considera că-mi sunt superiori prin faptul că au făcut sex cu buricul verde. Deşi pare a fi mai degrabă arogantă atitudinea mea, nu este). Pot recunoaşte că nu am citit multe cărţi importante, de la început, până la sfârşit, cum este Critica raţiunii pure. Pot spune fără jenă că în timpul facultăţii de filozofie, „la fără frecvenţă”, deşi am muncit din răsputeri, am repetat un an. Acum un an şi ceva, când un coleg vorbea în gura mare, în cancelarie, despre problemele lui cu prostata, îl rugam să vorbească mai încet, căci mi se părea că vorbeşte despre propriile mele probleme. Acum nu am nicio reţinere să vorbesc despre cancerul prostatei mele chiar şi femeilor pe care cândva aş fi vrut să le cuceresc. Accept că sunt bătrân, deşi mai am vise erotice, trezindu-mă speriat de gândul că visul îmi stârneşte hormonii care hrănesc cancerul. Comunist marxist fiind, nu mi-e ruşine să spun că latura afectivă a mea îl invocă pe Dumnezeu, ca Ultima Speranţă, situându-se în discordanţă cu latura mea raţională, care conclude agnostic în problema existenţei lui Dumnezeu.

               3). Deşi ştiu că nu este posibil să despărţim cu sabia Binele de Rău, sunt preocupat de a face cât mai mult bine celor din jurul meu şi cât mai puţin rău. Îmi repugnă să mă aşez înaintea celui care a venit mai devreme pentru consultaţia medicală şi sunt atent, pentru a nu călca insectele de pe trotuar. Departe de mine gândul de a deveni Mântuitorul Lumii, dar mă simt bine dacă pot spune la sfârşitul unei zile că am fost măcar puţin mai bun decât în ziua anterioară.

Haz de necaz: Senator din Roma Antică

Pentru mărirea imaginii: clic pe imagine.