Când moartea ta se instalează deja în mințile celor din jur

          Azi m-a sunat la telefon o rudă apropiată. M-a întrebat despre starea mea de sănătate și m-a îndemnat să mă spovedesc și să mă împărtășesc. Nu mă îndoiesc de buna ei intenție, de a-mi asigura șansele pentru viața veșnică, dar m-am gândit la o anumită semnificație a acestui îndemn: aceea că aripile morții fâlfâie lângă mine.

          ”Nespovedit și neîmpărtășit” - am auzit de multe ori, în biserică, aceste cuvinte care par mai grele decât o lespede pe un mormânt. Există oameni pentru care satisfacerea unor exigențe religioase este atât de importantă încât neîndeplinirea lor pune o pată de întuneric asupra celui care a fost. Este trist să constați că grija pentru formalismele religioase estompează sentimentele față de omul care se duce sau care a fost. Știu, mulți credincioși vor dezaproba cuvintele și gândurile mele.

          Îmi amintesc o situație prin referire la care vreau să ușurez înțelegerea a ceea ce vreau să comunic. Soacră-mea, Ioana, era bolnavă de cancer în stadiul terminal. Socrul i s-a adresat cam așa: ”Fă, Ioană, tu te duci. Nu ne spui și nouă ce dorințe ai, ce ai vrea să facem?” Soacra s-a încruntat și nu a spus nimic.

Către Dumnezeu

            Doamne,

După cum am mai scris, consider relaţia mea cu tine ca fiind personalizată. Te gândesc în mod personal, mă raportez afectiv la tine în felul meu personal. Fireşte, om fiind, relaţia mea personală cu tine are, pe lângă diferenţa specifică, şi note comune relaţiei omului-gen cu tine, că doar sistemul meu de valori nu este creaţia mea. Sunt oameni care mă iubesc, dar consideră concepţia mea despre relaţia personalizată cu tine ca fiind blasfemie. Nu am nici cel mai vag sentiment că sunt o fiinţă aleasă de tine pentru a comunica direct cu ea. Sunt doar un om obişnuit, aflat într-o situaţie limită, care scrie acest monolog pentru a-şi limpezi gândurile, trăirile şi a-şi găsi astfel, poate, liniştea.

Modul meu de relaţionare cu tine are, desigur, presupoziţiile lui. Cel puţin unele sunt identificabile prin analiză, fiind însă, inevitabil, criticabile. De exemplu, faptul că mă adresez ţie are presupoziţia că exişti, faptul că-ţi pot spune orice are presupoziţia că eşti omniştient, că nu-ţi pot ascunde nici cel mai intim gând, iar faptul că mă simt bine prin toată sinceritatea mea are presupoziţia că nu-mi poţi fi neînţelegător, intolerant, ostil. Orice gând, orice evaluare aş avea referitoare la tine sunt determinate de resursele mele personale. Nu pot avea niciun concept al tău, nu pot exprima vreo apreciere referitoare la tine care să nu fie limitată de personalitatea mea umană finită, imperfectă, relativă, failibilă. Orice imagine a ta în mine este antropomorfizantă, este „după chipul şi asemănarea” cu mine.

Sunt conştient că orice gând important care mi-ar putea trece prin minte a fost deja în mintea unui maestru filozof. Aici, în spital, departe de biblioteca mea personală, de fişele mele, sunt cu ceea ce mi-a rămas din cultura generală şi din cea filozofică, cu modul personal în care mi-am asimilat acele idei, acele valori şi cu trăirile mele. Niciun gând care te priveşte nu constituie pentru mine o certitudine. Orice aş gândi, inevitabil apare un gând contradictoriu, la fel de puternic. Teoria kantiană a antinomiilor funcţionează. N-am un criteriu infailibil al adevărului, păstrez o teză sau alta în mod subiectiv, prin preferinţă. Nu ştiu cum eşti, ştiu doar cum te pot gândi, ştiu cum aş vrea să fii şi mă străduiesc să gândesc, pe cât mi-e posibil, logic-corect, din perspectiva imperfectei logici omeneşti.

În ipoteza că eu am cel puţin momente de libertate, mă întreb dacă în acele momente tu mai eşti atotputernic, căci ceva în Lume se produce fără a fi determinat, controlat, constrâns de tine.   Argumentul că tu-mi oferi, ca dar, această libertate (cum o vrei tu şi cât o vrei tu), în concepţia mea de om transformă libertatea mea în pseudo-libertate. În cealaltă ipoteză, a atotputerniciei tale, tot ce există în fiinţarea mea, inclusiv modul meu de gândire, este determinat de tine, în consecinţă nu sunt culpabil, iar o eventuală pedepsire a mea ar fi o dovadă de sadism din partea ta, deci că nu eşti Binele Absolut. Ca acel dumnezeu, din concepţia Vechiului Testament despre „păcatul originar”, care este mai rău decât mătuşa Mărioara din episodul „la cireşe”, din Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. Ideea, exprimată genial de Omar Khayyam în "Incertitudinile credinţei", sună astfel:

"La orice pas, Părinte, ai pus câte-o capcană.

De-aş vrea ca să mă apăr, orice-ncercare-i vană.

Şi tu m-acuzi acuma zicând că-s vinovat.

Când Tu le faci pe toate, ce faci Tu e păcat?"

               

Eșecurile mele în a-ţi gândi non-contradictoriu vreun atribut, vreun fel concret de a exista, mă determină să renunţ în a te gândi în astfel de atribute şi să admit doar că exişti (consider teologia apofatică, negativă, constând în a spune cum nu eşti, doar o eschivă: a spune explicit cum ceva nu este, înseamnă, prin raporturile logice dintre termeni, a spune implicit cum este acel ceva). Dar existenţa ta, lipsită de orice atribut, are condiţia logic-ontologică a Ideii Absolute a lui Hegel: existenţa Ideii Absolute, fiind lipsită de orice notă, se confundă cu non-existenţa. Din această contradicţie iniţială  Hegel deduce devenirea.

Dezamăgit de eşecurile raţiunii mele, aleg să mă raportez la tine afectiv, căutând justificări conform unei „logici” subiective.

Nu am structură de erou, de când mă ştiu am simţit nevoia de dragoste şi de protecţie în acest Univers pe care-l bănuiesc a fi infinit şi indiferent faţă de umanitatea noastră, faţă de valorile noastre. De aceea prefer să exişti, ca o forţă protectoare. Nu pot concepe că eşti prestator de servicii pentru oameni, nu pot gândi că lucrezi la Casa de Comenzi. Dar sper că aşteptările, rugăminţile mele găsesc un corespondent în Fiinţa ta. Habar n-am pentru ce aş merita să beneficiez de bună-voinţa ta. Nu pot evita gândul că şi această relaţie (rugă - răspuns adecvat din partea ta) are forma unui schimb, are ceva comercial, totuşi sper că el este posibil. Încerc să exprim aşteptările mele într-un sistem de valori. De exemplu îmi spun că trebuie să merit îndeplinirea rugăminţilor mele de către tine. Şi încerc să fac asta devenind un om mai bun, dar, „bun” fiind un termen vag, uneori nu pot decide ce înseamnă a fi bun. Nu-ţi reproşez nimic, chiar dacă mi-a trecut prin minte că atunci când te-am rugat să mă aperi de rău, am primit şi altceva rău. Îmi spun că nu te pot înţelege, că poate din perspectiva ta ceea ce mi se întâmplă este perfect. Deseori m-am suspectat şi de ingratitudine, nerecunoscând, de exemplu, în amânarea unui diagnostic de cancer prelungirea vieţii, într-un anumit fel. Şi m-am mustrat.

Mintea îmi spune că în cazul meu ar fi nevoie de o minune din partea ta. De ce minune pentru mine? Mi-e imposibil să concep. Dar sper. Fie şi în modul cel mai absurd.

Doamne, pentru mine eşti Ultima Speranţă. Îmi propun să nu te mai apelez în public. Probabil că atunci când conştiinţa mi se va stinge vei rămâne în fundul ei ca Ultima Speranţă.

O zi cu sens

Ora 5:30:

·         Nu mai pot dormi, dar renunţ la gimnastica de dimineaţă. Am ipoteza că din cauza exerciţiilor de gimnastică prea intense au apărut, în zilele anterioare, starea de slăbiciune-somnolenţă şi tulburarea de vedere. După un timp, starea de slăbiciune apare, dar tulburarea de vedere nu.

·         Urmează analizele sângelui, vizita medicală, masa de dimineaţă, medicaţia (perfuzii, „pastilele” etc.).

Ora 10:45:

·         Valentina (Facebook, privat): „Cum eşti? Te iubesc. Ţi-a mai făcut chimio?”

Dormitez până pe la ora 10:30

Ora 11:

·         Îmi repet opţiunea: pentru restul vieţii mele, viaţa însăşi (ca viaţă a oricărui organism) nu are un sens în sine, ci simt nevoia de a-i da  un rost, prin cum voi trăi, prin ceea ce voi face, în condiţiile, probabil tot mai grele, ale stării de sănătate.

·         Încerc să-mi stabilesc vreo câteva obiective pentru restul acestei zile.

·         Trebuie să-i trimit Mariei o listă cu materialele necesare de la Slobozia. Împreună cu Raluca, vor încărca materialele într-o geantă mare, care va sta la fiică-mea Ana, de unde le voi cere aici, în spital, pe rând, când îmi vor trebui.

·         Vreau DVD-urile cu utilitarele necesare devirusării laptopului (aproape blocat).

·         Îmi trebuie câteva HDD-uri externe, pentru a salva din materialele utile din laptop, dar şi pentru a face ordine în documente, în biblioteca în format electronic etc.

·         Cer câteva dosare-mape cu fişe pe teme cum „Amânarea, hoţul timpului sau diferenţa specifică a omului”. Şi eBook Reader-ul  Pocketbook.

·         Îmi trebuie şi nişte cărţi:

- Emil Cioran, Căderea în timp,
-   Gabriel Liiceanu, Apocalipsa după Cioran,
-   Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran

·         Vreau să scriu despre ideile lui Cioran referitoare la importanţa bolii în condiţia omului.

Ora 12:27 (Oana, Facebook, privat):

·         Ce faci? Ţi-a fost rău? Ce s-a întâmplat, că te caută Valentina disperată! Eu am plecat [din Bucureşti].

Ora 13:30:

·         Doamna Ş., soţia bolnavului de leucemie M.Ş., povesteşte cum, în perioadele în care soţul său se află acasă, îl îndeamnă „Să nu pună mâna pe nimic!” pentru a nu risca. Îl surprind pe dl. M.Ş, un om cu simţul umorului, spunându-i şoptit soţiei: „Nici pe tine?” Nu-mi pot stăpâni râsul în hohote!

Ora 14:

·         Comunic, în sfârșit, lista cu materialele necesare; Maria este supărată de întârziere.

Ora 15:27: (Ana, Facebook, privat):

- Ce faci, tată? Vrei să-ţi cumpăr o revistă de rebusuri? Ceva?

Ora 17:23: (Oana, Facebook, privat):

- Ce faci, tată?

- Din ce cauză a scăzut aşa [potasiul]? Ce-l atacă? Cred că e un efect al tratamentului, căci şi colegii dumitale au aceeaşi problemă.

- Ai mâncat bananele?

- Hai, că-ţi vin musafirii! Să faci poze, ca să-i văd şi eu!

Ora 18:30 (Marian şi Ana în vizită la mine, la spital).

·         Copiii mă îmbrăţişează, mă întreabă cum mă simt.

·         Evident că Marian este mai puternic impresionat de imaginea, de situaţia mea, deşi se străduieşte din răsputeri să nu se trădeze. Nu m-a mai văzut de un timp considerabil.

·         Mă întreabă ce posibilităţi există de îmbunătăţire a tratamentului, a şanselor. Vrea să mă ajute cu bani în acest sens.

·         Simt revolta lui interioră faţă de ceea ce mi se întâmpla, mă doare durerea lui de fiu.

·         Dar căutările lui mă şi amuză un pic, prin naivitatea lor. Îi explic: tratamentele sunt standardizate, nu sunt în dependenţă strictă de veniturilor bolnavilor. Oricât de bogat ar fi un bolnav, nu poate cumpăra vindecarea sa certă de leucemie.

·         Copiii îmi cumpără de mâncare, de la un magazin din curtea spitalului. Inclusiv ficaţi, cu mult colesterol, probabil. Mănânc tot ce-mi cer ei.

·         Marian află, telefonic: mama lor este aproape de finalul cursei cu autobuzul de la Slobozia.

·         Le spun să meargă s-o ia de la autogară, cu maşina lui Marian.

Ora 20: 30:  (Ana, Facebook, privat):

·         - Pentru mâine, ce vrei să-ţi aducă mama, ce vrei să mănânci, în afară de borş?

·         -  Fasole iahnie, fără gaze, cu gust plăcut din condimente naturale. Un borcan de 800 g. Pentru mai multe zile, nu mai vreau carne!

Ora 11:30
          Ascult, în căştile laptopului, muzică de Gheorghe Iovu: terapie, înălţare.

Şi a fost marţi, 27 iunie 2017.

Jeni Anghel Sulima - fidelă consilieră a mea

                Aici unde sunt internat, secţia Hematologie din cadrul Spitalului Fundeni, cu diagnosticul de leucemie acută, am citit o broşură intitulată „Poveşti spuse de optimişti ca s-ajute pesimiştii”, broşură editată de „Asociaţia Română Împotriva Leucemiei”. Am fost surprins găsind în această broşură confesiunea profesoarei Eugenia Anghel Sulima, colegă cu mine la Liceul Tehnologic „Alexandru Ioan Cuza” din Slobozia, care, în baza experienţei sale de câştigătoare în lupta cu leucemia, mă consiliază în mod fidel. Am acordul său pentru a publica această confesiune.

                „De Crăciunul anului 2006 am aflat că am o tumoră de foarte mari dimensiuni şi că trebuie să plec de urgenţă la un spital din Bucureşti. Am fost diagnosticată cu limfom non Hodkin în anul 2007, la vârsta de 31 de ani. Pe 3 ianuarie am plecat spre spital şi pe 5 ianuarie am aflat că am cancer. Medicii şi familia mi-au ascuns faptul că tumora mă omoară pe zi ce trecea şi asta m-a ajutat să nu pic moral de tot. Ştiam ce însemna, pentru că tatăl meu suferea de aceeaşi boală şi cu doar 2 ani înainte studiasem boala. Am plâns, am ţipat, i-am spus mamei cu ce haine să mă îmbrace la înmormântare…

                Dar după 2 luni am început să văd că tumora cedează şi m-am mai liniştit. Am luptat pentru viaţa mea. Am făcut 8 cure cu CHOP + Mabthera şi apoi 2 ani şi 4 luni tratament cu Mabthera pentru consolidare a remisiunii. Sunt în remisiune completă din noiembrie 2007 şi am adus pe lume o fetiţă. Pe 10.01.2007 eram pe masa de operaţie pentru biopsierea tumorii şi pe 10.01.2014 eram tot pe masa de operaţie pentru a aduce pe lume o viaţă.

                Ce m-a ajutat? Dumnezeu, familia, prietenii şi soţul meu, care atunci era doar prietenul meu şi care a renunţat la viaţa şi visurile lui de atunci pentru a fi alături de mine.

Merită să lupţi, pentru că viaţa este frumoasă, cu bune şi cu rele!”

Jeni Anghel Sulima

Despre itinerarul meu patologic complex şi evoluţia de la suferinţa psihică acută, la ataraxie

                Anul 2013 a fost anul în care am început să mă confrunt cu maladii majore. Mai întâi am devenit conștient de hipertensiunea arterială. Cardiologul a descoperit, însă, că sufăr şi de boala de nod sinusal, motiv pentru care mi s-a implantat un stimulator bicameral permanent. Ca să fie masa bogată, mai am şi o valvă care nu se închide complet, şi o aortă dilatată, cu risc de a plesni.

                În 2017 a trecut pe primul loc adenocarcinomul prostatic (cancerul la prostată). Mi s-a recomandat operația de prostatectomie radicală („scoaterea bombei”). După operaţie, analiza histo-patologică a arătat că nu  a fost un cancer  „încapsulat” în prostată, ci un cancer „invaziv”, care a depășit zona prostatei. Oncologul mi-a prescris un tratament hormonal, cu rostul de a anihila hormonii care generează cancerul în prostată, dar şi o posibilă radioterapie în zona afectată de cancer.

                Am mers la clinica Gral, pentru a se stabili dacă radioterapia este indicată în cazul meu. Medicul, citind rezultatele analizei sângelui, a spus că în cazul  meu radioterapia este contraindicată. Mi-a recomandat să fiu examinat de un medic hematolog. Rezultatele analizei sângelui erau atât de rele, încât mi s-a propus repetarea analizei, în baza presupunerii că în prima analiză s-au strecurat erori de laborator. Repetarea analizei a confirmat rezultatele primei analize. Diagnosticul prezumtiv a fost de leucemie acută şi  a fost confirmat de analizele din cadrul secţiei de Hematologie din incinta Spitalului Fundeni, unde sunt internat.

                Toată perioada de la momentul în care am aflat că am cancer la prostată, până la aflarea diagnosticului de leucemie acută şi puţin după, a fost pentru mine încărcată de stres, de șocuri psihice. Nu ştiu dacă şi, eventual, în ce măsură operația de la prostată a contribuit la declanșarea leucemiei, dar spaimele, stresul, cu mare probabilitate, au contribuit.

                Situaţia mea este dificilă: probleme cardiace, cancer de prostată operat, dar deja invaziv, şi leucemie. Aici sunt tratat pentru leucemie. Până acum nu am beneficiat de consultații din partea unor medici specializați pentru toate maladiile mele. În atenția medicilor se află copacul, nu pădurea. Cum se ştie, tratamentul leucemiei este dur, are şi efecte utile, dar şi efecte dăunătoare. Alternativa este tratamentul naturist, dar acesta este mai controversat: nu există „protocoale” de tratament validate în mod științific, există modalități de tratament propuse de diferiți terapeuți, care sunt uneori opuse, există şi şarlatani care vând iluzii unor oameni bolnavi care-şi pun speranţa în ei.

                Deşi situaţia mea organică este dificilă, starea psihică este bună. Încerc să obțin ataraxia (netulburarea), recomandată de stoici. Sunt înconjurat cu multă dragoste de membrii familiei, cărora le datorez un comportament demn. Sunt plăcut impresionat şi de sprijinul primit din partea prietenilor, a colegilor, a cunoștințelor. Încerc să valorific această experienţă  tristă de viaţă prin scris, cu un mesaj umanist. Unii gânditori susțin că suferinţa este o sursă autentică pentru creaţie. Nu sunt în deplin acord cu ei. Suferinţa psihică, în forma ei acută, este paralizantă, cel puţin pentru mine. Poţi crea numai în stadiul în care reușești să-ţi subordonezi această suferință, în stadiul în care obții o anume liniște sufletească.

Sunt conștient că echilibrul acesta sufletesc, în care mă aflu, poate să se strice în viitor. Suferinţele intense pe care le implică tratamentul, insuccesele posibile ale acestui tratament, iminența morţii într-un timp surprinzător de scurt ar putea strica echilibrul. Dar experiențele trecute, lectura unor texte şi vizionarea unor filme adecvate acestei problematici m-au pregătit într-o măsură considerabilă pentru a mă confrunta cu factorii producători de dezechilibre psihice. 

Genocidul "democratic"

                Ar fi interesant de studiat analizele statistice de după 1989 privind mortalitatea populaţiei, în comparaţie cu analizele de dinainte de 1989.

                Ca pacient aflat în situaţia care ar putea fi exprimată prin cuvintele „azi mi-e mai bine decât mâine şi mai rău decât ieri”, pot spune că sistemul medical al României este grav avariat, ca şi România în ansamblul ei. Presiunile celor puternici, din afara  ţării, sunt pentru sporirea cheltuielilor pentru înarmare, nu pentru îmbunătăţirea sistemului medical. Fericiţi sunt cei care au doar o boală! Cei care suferă de mai multe maladii trăiesc în modul tragic consecinţele avariei sistemului medical.

                În vechiul regim, în perioada funcţională a lui, ca pacient aveai şansa de a fi internat într-un spital, beneficiind de consultaţii multiple, din partea unor medici de diferite specialităţi. Acum pacientul este investigat şi tratat din perspectiva îngustă a specialităţii unui anumit medic. În plus, există şi aspectul negativ că medicii performanţi sunt suprasolicitaţi de un număr mare de pacienţi. Într-un anumit moment, determinat uneori şi de interese pecuniare, poţi să devii pentru medicul curant un caz închis, nu-l mai interesează ce se va întâmpla cu tine după ce el declară că a făcut tot ce putea face.  Nimeni nu vede pacientul ca întreg, ca sistem.

                Ca bolnav, simţi dureros diferenţa dintre opiniile medicilor referitoare la diagnostic şi tratament, opinii care sunt uneori opuse, simţi lupta orgoliilor acestor medici. Un medic urolog mi-a prescris un medicament într-o anumită doză, oncologul mi-a prescris acelaşi medicament în altă doză. Când mi-am exprimat nedumerirea, oncologul mi-a spus: „Da’ ce, eu mă bag peste bisturiul lui?” Un oncolog mi-a spus că situaţia în care mă aflu este bună, sub tratamentul prescris, şi că n-o să mor de cancer. Dar eu am semne că noi zone ale corpului meu sunt invadate de cancer. Am cerut noi analize, iar rezultatele au fost rele. Un medic radioterapeut mi-a spus că el n-a mai văzut un rezultat cu un număr atât de mare de leucocite (125 de mii). Ipoteza lui a fost că există o puternică infecţie în corp. Alt medic a exprimat opinia că nu poate fi vorba de infecţie, căci în caz de infecţie numărul leucocitelor ar fi fost de cel mult 20-30 de mii, iar dacă repetarea analizei confirmă numărul foarte mare de leucocite, e de presupus o boală a sângelui, de aceea va fi nevoie de control hematologic.

                Mâine voi merge, printr-o relaţie, într-un alt spital, pentru repetarea analizelor.

                Să fiţi sănătoşi şi să nu aveţi nevoie de serviciile sistemului medical romînesc!

Fiinţarea întru sfârşit

                Heidegger spunea că moartea nu este un „a-fi-la-sfârşitul-vieţii”, ci este o „fiinţare-întru-sfârşit”. Din primul moment al fiinţării noastre suntem „aruncaţi în moarte”, moartea este o prezenţă permanentă în fiinţarea noastră.

                Textul meu este, în raport cu cel al lui Heidegger, vulgarizator, dar, în deosebire de discursul abstract al filozofului german, textul meu este bogat în trăiri.

                Cea mai veche amintire a mea constă în nişte senzaţii şi percepţii al căror sens l-am dobândit ulterior, inclusiv din discuţii cu membri ai familiei. Cineva (probabil un părinte) mă ţinea în braţe, apoi m-a aşezat pe o masă. Simţeam o durere îngrozitoare în zona anusului, pentru că-mi „ieşise dosul”, iar rudele se străduiau să-l bage la locul lui, folosind săpun. Mama mi-a spus că o infirmieră i-ar fi recomandat să-mi dea sulfamidă, dar să nu-mi dea apă. Nu ştiu care dintre ele a greşit, dar rezultatul a fost că mi s-au blocat rinichii. Internat într-un spital din Bucureşti, mi s-au dat urgent multe lichide. Şi m-am încăpăţînat să trăiesc. Pentru cei care nu înţeleg ce vreau să spun: oamenii care cred că pot face orice în prezenţa unui pui de om, argumentând că este mic şi nu ştie nimic, greşesc. Copiii memorează imagini a-l căror sens îl dobândesc ulterior. I-am povestit surorii mele mai vârstnice cu nouă ani o scenă al cărei sens şi termeni necesari pentru a o relata le-am dobândit ulterior, scenă în care am fost implicat eu, sora şi o prietenă a ei. Scena era de o aşa intimitate încât nu putea fi povestită altei persoane. Sora a fost uluită, căci eu nu  aveam nici măcar un an!

                Când aveam 16 ani, aveam tot felul de nelinişti şi de reacţii ciudate. De exemplu, nu puteam suporta ticăitul ceasului, căci mi se părea că sunetul se amplifică până la valori care mi-ar fi făcut să explodeze creierul. Am fost internat în Spitalul „Gheorghe Marinescu”. Tratamentul consta în injectarea de doze progresive de insulină pentru a provoca pre-come şi come, şocuri insulinice prin care medicii credeau că mă pot vindeca de anxietăţi. Din pre-come eram scos cu zahăr, introdus pe cale orală, iar din come eram scos prin injectarea de glucoză. Într-un anume sens, am murit şi am înviat de mai multe ori. Ştiu cum e moartea, ca inactivitate a creierului: este ca atunci când nu fuseserăm „concepuți”. Perioadele de revenire din comele induse prin injecţii cu insulină erau un fel de parcurgere accelerată a fazelor din evoluţia psihicului meu de la etapa intrauterină, până la vârsta de 16 ani. Nu pot concepe o viaţă de după moarte, ea nu poate fi decât obiect de credinţă.

x

                 O altă amintire despre tovărăşia morţii este din vremea în care eram, deja, profesor la Liceul „Alexandru Ioan Cuza”. Un medic orelist mi-a spus că am „noduli” pe corzile vocale. Ipoteza că am cancer m-a răvăşit. Am fost internat la Spitalul de fono-audiologie „Hociotă”. Din fericire, nodulii nu au fost de natură canceroasă, iar tratamentul a constat… în injectarea de insulină, pentru a-i face să se resoarbă. În schimb, am văzut acolo tragedii care m-au afectat grav, am văzut oameni bolnavi de cancer cărora li se extirpau laringele şi li se făcea un orificiu în beregată, prin care respirau. În momentul în care eu eram externat, era internat un fost coleg de liceu, M., care a lucrat ca depanator de televizoare. Abia mai putea scoate nişte sunete, ca un fel de şoapte: „Au zis că vor să-mi facă o supapă d-aia aici!” Cu greu, i-am spus nişte minciuni încurajatoare. M-a impresionat soţia lui: când el o privea, ea avea pe faţă un zâmbet artificial, lipit; când n-o privea, pe faţa ei citeam o durere imensă. M. a mai trăit doi ani după operaţie.

x

                În anul 2013 am aflat că am „boală de nod sinusal”, adică acel centru nervos care comandă bătăile inimii, fiind deteriorat, uită, când şi când, să de-a comandă inimii să bată. Monitorizarea cu un aparat special (holter) a arătat că în timpul nopţii inima mea făcea pauze de până la 7 secunde. Mi-am amintit atunci că, de cel puţin două ori, în timpul somnului, am simţit căderea în moarte, ca în timpul comelor induse cu injecții insulinice. Probabil că undeva rămânea un centru de veghe care dădea alarma şi mă trezeam, speriat, din somn. Când cardiologul m-a anunţat, prin telefon, că există riscul să mor în somn, eram la piaţă. Am fost şocat. Era vineri; până luni, când am mers la medic, nu am mai putut dormi, de teamă că aş putea muri în somn. Soluția medicală a fost implantarea unui stimulator cardiac permanent. Asta a fost o altă experienţă în care am simţit că Moartea mă însoţeşte.

                De vreun an şi jumătate a apărut şi cancerul în fiinţarea mea. Mi s-au irosit unele şanse de vindecare şi din vina mea, dar şi din cauza incompetenţei şi a dezinteresului unor medici. Acum sunt în stadiul în care ei spun că nu voi muri de cancer, ci de altă boală. Există, însă, semne în corpul meu care par să confirme ipoteza mea potrivit căreia cele trei biopsii şi operaţia de prostatectomie radicală au iritat cuibul de viespi, celulele canceroase, care au început să invadeze şi restul corpului. Ieri-noapte au început dureri în partea stângă, jos, sub coaste, acolo unde, cu mulţi ani în urmă, m-au lovit cu picioarele nişte bestii cu nume de oameni. M-am palpat şi am simţit că a crescut ceva acolo, care doare. Mâine voi merge, din nou, la un oncolog, la Bucureşti, care ar trebui să spună dacă este nevoie de radioterapie. Îmi pare tare rău că prin spovedaniile mele îi fac pe copiii mei să sufere. Dar acesta este şi un mod de a-i obişnui cu gândul că nu sunt nemuritor.

                Da, Moartea este o fiinţare-întru-sfârşit. Încerc să fiu un companion demn al acestei Doamne, dar nu reuşesc întotdeauna.

x