Cancer în stadiul III

Analiza histo-patologică, p.1

Analiza histo-patologică, p.2

Testul PSA, 30 mai 2017

GÂNDURI

Care vă pricepeţi daţi-vă cu părerea. Cât mai am de trăit?

Din câte înţeleg, acesta este penultimul stadiu.

Totuşi, rezultatul testului PSA, după operaţie, este de 0,076.

În schimb, simt tot felul de semne alarmante în diferite zone ale corpului.

Medicii şi cei din familie mă înconjoară cu tăceri sau cu neadevăruri binevoitoare (minciuni protectoare).

EFEMERITATE:

"Ce urmă lasă şoimii-n zbor?

Ce urmă, peştii-n apa lor?

Să fii cât munţii de voinic,

Ori cât un pumn să fii de mic,

Cărarea mea şi-a tuturor

E tot nimic!"

"Din codru rupi o rămurea.

Ce-i pasă codrului de ea!

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea?"

ÎNDEMN LA DEMNITATE:

"Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit;

Dar nu-i totuna leu să mori

Ori câine-nlănţuit."

UNA CARE MI SE POTRIVEŞTE:

"Copiii nu-nţeleg ce vor:

A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume

E un bărbat tânguitor."

Mă întristează şi nefericirile celor din jur. Nu este zi în care să nu aflu că o cunoştinţă a mea are cancer. Azi, când am fost la policlinică, m-am întâlnit cu un fost consătean, un om mult mai tânăr decât mine. Are cancer în stadiul IV. Are o tăietură mai mare de 20 de centimetri în zona ficatului. Spunea că trei medici, de la trei spitale, în mod independent, i-au recomandat operaţia, prin care i-a fost extirpată o tumoare (unii spun "tumoră", dar eu am văzut că în DEX forma corectă este tumoare). Analiza histopatologică a arătat că are cancer la ficat. Bolnavul mi-a mai spus că are şi hepatită de tip C. Când a văzut rezultatul analizei histopatologice, medicul care l-a operat părea mirat: "Nu se poate, domnule, eu am scos ficatul şi am văzut că nu e cancer!"

L-am întrebat pe fostul meu consătean dacă îl deprimă situaţia în care se află. Mi-a spus că nu. Părea să fie resemnat: "Ori că plâng, ori că nu plâng, nu pot influenţa rezultatul." Dar eu cred că numai oamenii care sunt "sfinţi" (cum ar spune Ţuţea), adică oamenii cu adevărat religioşi, care cred într-o altă viaţă, după moarte, şi oamenii care au sentimentul că şi-au îndeplinit rostul în viaţă sunt liniştiţi în faţa morţii. Eu nu sunt nici sfânt, nu am nici sentimentul că am realizat tot ceea ce era important să realizez în viaţă. Boala asta m-a surprins nepregătit. Mă obsedează ideea că nu am făcut destul de mult bine oamenilor pe care i-am cunoscut, în primul rând celor din familia mea.

E ceva egoist în faptul că mă confesez: eu îmi micşorez tensiunea sufletească negativă (am învăţat asta de la un maestru, Emil Cioran), dar îi încarc pe alţii cu energie negativă. Ar trebui să scriu numai pentru oameni puternici şi care nu se angajează profund-empatic. De aceea , am scris pe blog: 

"Avertisment: lectura acestor texte vă poate afecta grav!"

Nevastă-mea m-a certat pentru postarea de mai sus. Dar eu, când am decis să fac publică experienţa mea de canceros, m-am gândit că este şi un soi de ipocrizie în a ascunde această realitate. Şi poate că aceste confesiuni ar putea să folosească unor cititori. Dacă nu aş fi evitat, prin efectul instinctului de autoprotecţie, să reflectez asupra unor cazuri similare, poate că acum aş fi fost pregătit sufleteşte pentru confruntarea cu propria mea situaţie limită. Cu puţine excepţii, cum a fost situaţia în care am fost suspect de cancer la laringe, până acum boala, moartea, situaţia limită au fost pentru mine doar teme abstracte, de reflecţie detaşat-filozofică. Consăteanul despre care scriam îmi spunea că vede multe filme comedii. Nu ştiu dacă fac bine, dar eu nu fac cum mi se recomandă. Încerc să lupt cu inamicul din corp şi din suflet tocmai înghiţind doze mici de otravă sufletească: văd filme despre oameni bolnavi de cancer, citesc cărţi de felul "Pavilionul canceroşilor" şi scrieri ale lui Cioran, Kierkegaard, Nietzsche. Cândva, am avut o experienţă tristă: am fost deprimat, citind din Nietzsche fără spirit critic. Acum o fac cu spirit critic. De exemplu Cioran mi-a devenit antipatic prin nihilismul etalat în scrierile sale, prin cochetăria cu ideea de sinucidere, dar în realitate, potrivit propriei lui mărturisiri, a fost un "parazit", care a supt din viaţă cât a putut, în primul rând şi-a hrănit narcisismul intelectualist. Din scrierile sale reiese că prin insomniile lui, prin nihilism se considera omul care a avut acces la esenţa lumii şi a condiţiei umane, ceea ce este o formă de infatuare.