14 aprilie 2017
Este vineri, Vinerea Mare. Oamenii aşteaptă Paştele, dar eu
sunt deprimat. Sunt două luni de când un medic urolog şi un medic oncolog mi-au
prescris tratament hormonal pentru adenocarcinomul prostatic. Dar n-am făcut
acest tratament cu Casodex, pentru că un alt urolog, care urmează să-mi facă
operaţia de prostatectomie radicală, mi-a spus că nu se recomandă tratament
înainte de operaţie. Şi timpul trece, irosindu-mi şansele. În ultimele zile au
apărut evenimente noi: urină cu sânge şi scaun cu sânge, iar eu nu ştiu ce este
bine pentru mine, să încep tratamentul sau nu? Gândul că s-au declanşat metastazele
mă deprimă.
Simt nevoia să aflu opinia, sfaturile şi să primesc, poate,
încurajări de la un medic. Merg la policlinică, la cabinetul de oncologie. Sunt
singurul nefericit care bate la uşa acestui cabinet, în Vinerea Mare. Asistenta
îmi spune că doctoriţa al cărei pacient am devenit este în concediu, dar este
înlocuită de un alt medic. Îi spun ce necazuri m-au împins către policlinică şi
ea îl anunţă pe medicul respectiv. Mi se strânge inima; am mai fost la el,
pentru a cunoaşte şi opinia lui, spre a o compara cu cele ale altor medici.
Timp de aproximativ un sfert de oră m-a bombardat cu accesele lui de furie:
pentru că mă rezemasem de un dulap, pentru că îl întrerupeam cu întrebările mele
de om speriat, pentru că mi-am cerut scuze şi am vrut să mă retrag, pentru
orice reacţie umană. Probabil că, dacă m-ar fi putut transforma într-un obiect,
nu ar mai fi fost furios.
Asistenta îmi spune să aştept. După vreo oră, îmi dă fişa
medicală şi-mi spune să merg la cabinetul medicului, din spital. Bat la uşă,
aud o voce care parcă a zis să intru, întredeschid uşa şi-l văd mâncând. Spun „Scuzaţi,
vă rog!” şi vreau să mă retrag. El strigă la mine: „Intră, dacă tot m-ai
deranjat!” Intru. Se răsteşte la mine pentru că am pus mâna pe nu ştiu ce. Îmi
porunceşte să stau pe pat şi să-i spun repede ce probleme am, că trebuie să
plece acasă. Se uită nervos prin dosarul meu cu documente medicale.
- Domnule doctor, sunt într-o situaţie
îngrozitoare. Sunt vreo două luni de când mi s-a prescris tratament cu Casodex,
dar medicul urolog care mă va opera mi-a spus că nu se recomandă acest tratament
înainte de operaţie, de aceea eu nu am urmat tratamentul. Între timp au apărut
dureri în zone în care nu aveam dureri, în picioare, în partea stângă a
abdomenului, unde cred că se află splina şi unde am şi o coastă care a fost
fracturată cândva. Am urinat cu sânge şi am avut şi scaun cu sânge.
- Dacă urinezi cu sânge, înseamnă că ţi-a fost
atacată de cancer şi vezica. Va trebui tăiată. Dacă te dor oasele înseamnă că
ai metastază osoasă.
Mă cuprinde groaza. El se uită la mie şi continuă şi mai nemilos, de parcă sadismul lui s-ar hrăni cu ceea ce citeşte pe faţa mea.
- Dacă ai scaun cu sânge, înseamnă că ţi-a atacat
şi maţul gros. Se va scoate rectul şi ţi se va face o pungă laterală, în burtă,
pe unde vor ieşi fecalele.
- Domnule, doctor, spun cu vocea sugrumată, dar de
ce medicul urolog mi-a spus să nu încep tratamentul? Înseamnă că m-a nenorocit,
cancerul s-a extins din prostată în alte zone ale corpului!
- De ce mă întrebi pe mine?! Întreabă-l pe ăla!
Uite reţeta, mergi din nou în policlinică, apoi vino s-o semnez, iar la ieşire
din policlinică mergi să pună ştampila rotundă!
Scriu aceste rânduri după trei zile şi totuşi resimt,
diminuate, acele trăiri. Amplificaţi cu o sută ceea ce simţiţi citind acest
text şi, poate, veţi simţi o parte din ceea ce am trăit eu atunci, în cabinetul
acelui aşa-zis medic. Ştiu că medicii nu se pot implica empatic decât în mică
măsură, pentru a nu se îmbolnăvi ei înşişi, dar simt că fiinţa din acel cabinet
nu merită calitatea de medic. I s-ar fi potrivit, de exemplu, meseria de
fierar, spre a lovi furios, cu barosul, fierul înroşit.
Şi câţi or fi ca ăsta, în sistemul medical din România!
