Relaţia mea cu Divinitatea

Pentru un canceros, tema morţii este obsesivă, iar tema morţii este indisociabilă de tema Divinităţii. În această prezentare a relaţiei mele cu Divinitatea voi desemna Divinitatea prin termenul creştin de Dumnezeu.

1). Particularitatea relaţiei cu Dumnezeu

Titu Maiorescu scria undeva: „Dumnezeu nu constituie nicidecum o reprezentare generală comună tuturor, ci mai generală sau mai limitată, după evoluţia spirituală a fiecărui individ; căci omul, în mişcătoarea sa naivitate, înalţă ceea ce sufletul său are mai bun şi mai nobil pe altarul sfinţit, dându-i numele de Dumnezeu. De aceea se poate afirma: Spune-mi cine este Dumnezeul tău, şi îţi voi spune cine eşti. (…)

Nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci fiecare om îşi făureşte Dumnezeul său după propriul său chip. Prin urmare, Dumnezeu nu trebuie căutat în afara omului, ci în străfundul sufletului său, ca expresia cea mai pură a fiinţei sale pur umane.” (subl.VS)

Cu alte cuvinte, în ciuda unor elemente comune, oamenii au reprezentări şi concepte diferite referitoare la Dumnezeu. Relaţia cu Dumnezeu a fiecărui om este particulară, specifică, personalizată, „după evoluţia spirituală a fiecărui individ”.

În continuare, voi încerca să prezint relaţia mea particulară cu Dumnezeu în două moduri:

-          mai întâi voi prezenta această relaţie din perspectivă diacronică, adică în funcţie de „evoluţia spirituală” a individului care sunt;

-          apoi voi spune ce este Dumnezeu pentru mine, în prezent.

2). Diacronia relaţiei mele cu Dumnezeu

Părinţii mei, care mi-au fost modele în relaţia cu Dumnezeu, erau (tata trăieşte, are 96 de ani) oameni „simpli”, fără multă ştiinţă de carte, a căror mentalitate era marcată de elemente de religiozitate amestecate cu elemente de superstiţie. Credeau în Dumnezeu, dar nu respectau perioadele de post, nu spuneau rugăciuni înainte de mese. Când „bătea piatra”, mama înfigea un topor în pământ, ca să se oprească grindina.

Copil fiind, credeam în existenţa lui Dumnezeu, pe care mi-l imaginam ca fiind un fel de Moş Crăciun (înainte de culcare mă rugam la Dumnezeu să-mi dăruiască un paloş sub pernă şi un cal năzdrăvan în grajd). Când a murit mamaia din partea mamei eram răcit şi strănutam des. Eram bântuit de superstiţia că, dacă strănuţi în vecinătatea mortului, te ia cu el. De aceea, la fiecare strănut îi spuneam mamei că am strănutat, iar mama îmi rupea o aţişoară din haină şi o punea alături de cadavru, ca să păcălească mortul.

Pe când eram în clasa a VII-a (aveam vreo 14 ani) am citit, într-o carte a surorii mai mari, fragmente din Tratat de metafizică, al lui Voltaire, în care erau prezentate argumente şi contraargumente referitoare la existenţa lui Dumnezeu. Era primul meu contact cu filozofia. Ţin minte că prezentam acele argumente şi contraargumente, în măsura în care le înţelesesem şi le reţinusem, în grupul de copii al cărui lider eram.

În perioada liceului nu s-au produs modificări în relaţia mea cu Dumnezeu. Filozofia era în planul de învăţământ, dar profesorii care ne-au predat-o nu mi-au transmis nimic memorabil.

În cadrul Facultăţii de filozofie am studiat filozofia pe baza marxismului. În această perioadă s-au produs schimbări în relaţia mea cu Dumnezeu. A fost etapa în care mă consideram ca fiind ateu. Marx şi Engels au fost atei, dar este falsă şi nedreaptă afirmaţia că marxismul este vinovat de politica imbecilă de educaţie ateistă prin constrângeri. Din punctul de vedere al lui Marx şi Engels, ateismul ar trebui să fie o consecinţă firească a unei educaţii materialist-ştiinţifice, nu prin constrângeri administrative (de exemplu, nu prin interzicerea mersului la biserică). Relevant, Engels scria undeva cam aşa: A încerca să lupţi împotriva lui Dumnezeu cu mijloace administrative înseamnă a-i face un serviciu lui Dumnezeu.

Ulterior, am ajuns la concluzia că ateismul implică o presupoziţie inacceptabilă din perspectiva relativităţii cunoaşterii omeneşti. A susţine că nu există Dumnezeu înseamnă a pretinde că ai cuprins cu mintea ceea ce este de-necuprins (Infinitul, Absolutul) şi că ai constatat această inexistenţă. Teismul, care susţine că Dumnezeu există, săvârşeşte o greşeală de acelaşi fel.

În problema existenţei lui Dumnezeu am devenit agnostic.

3). Relaţia mea actuală cu Dumnezeu

Disting în fiinţa mea două componente: componenta raţională şi componenta afectivă. Ele sunt parţial interdependente şi parţial autonome.

3.1. Relaţia mea raţională cu Dumnezeu

Din punct de vedere raţional, în problema existenţei lui Dumnezeu sunt agnostic. Agnosticismul susţine că nu putem şti dacă Dumnezeu există sau nu, nu putem întemeia o concluzie definitivă. Istoria filozofiei este şi o cronică a confruntării nesfârşite între argumentele în favoarea existenţei lui Dumnezeu şi argumentele împotriva existenţei lui Dumnezeu.

Orice încercare de a-l gândi pe Dumnezeu eşuează în relativism şi în contradicţii (paradoxuri, aporii, antinomii).

De exemplu s-a afirmat că unul dintre atributele lui Dumnezeu este omnipotenţa (atotputernicia). Polemic, s-a pus întrebarea: Poate Dumnezeu să construiască un zid pe care el să nu-l poată trece? Oricare ar fi răspunsul (afirmativ sau negativ), concluzia finală va fi că Dumnezeu nu este atotputernic, căci fie nu poate să construiască acel zid, fie nu-l poate trece.

Un alt atribut gândit ca fiind al lui Dumnezeu este bunătatea absolută. Dar episodul biblic al păcatului originar infirmă acest atribut. Dumnezeu le-a dat voie oamenilor primordiali, Adam şi Eva, să mănânce din fructele oricărui pom din rai, cu excepţia pomului din mijlocul raiului, avertizându-i: „Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!” Ispitită de şarpe, femeia mănâncă din fructul interzis, acelaşi lucru făcându-l şi Adam. Între Dumnezeu şi Adam are loc următorul dialog:

-          Adame, unde eşti?

-          Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns.

-          Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?

-          Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat.

Şi Dumnezeu gândeşte: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!” Aşadar, din chiar punctul de vedere al lui Dumnezeu, Adam şi Eva nu puteau deosebi binele de rău decât mâncând din fructul interzis. Prin urmare, pedepsirea lor pentru o faptă pe care au săvârşit-o în situaţia în care erau lipsiţi de discernământ, lipsiţi de liberul arbitru, este nedreaptă şi discordantă cu atributul bunătăţii absolute a lui Dumnezeu.

Fie că este un dar de la Dumnezeu, fie că este o funcţie a materiei superior organizate, raţiunea este o calitate care îl înnobilează pe om, care îl face superior, cum afirma Blaise Pascal, în raport cu Universul, care, deşi superior omului prin infinitate, nici măcar nu ştie că există. Măreţia omului, scrie filozoful francez, constă chiar în faptul că el ştie că moare.

În contextul concepţiei creaţioniste, ameninţarea cu pedepsirea omului pentru eventuale gânduri blasfematoare este nejustificată, căci raţiunea, cu toate tentaţiile ei, i-a fost dăruită omului de însuşi Dumnezeu. Numai o fiinţă sadică ar putea pedepsi omul pentru vini pe care ea însăşi le-a făcut posibile. Nu putem admite că Dumnezeu este sadic.

Consider că atât ateismul, cât şi teismul, precum şi confruntarea argumentelor lor sunt fireşti pentru raţiunea umană. Filozofia este un exerciţiu de libertate a spiritului. Detest, însă, orice constrângere care nu este exclusiv de natură argumentativă. Detest politica de combatere a convingerilor religioase prin mijloace administrative, din timpul regimului comunist. Detest cruciadele. Eu însumi am fost ţinta unei intoleranţe. Cândva, am publicat articolul Şi altfel despre studiul religiei în şcoală (Tribuna învăţământului nr.388, 1 iulie 1997, p.4) în care scriam: „Întotdeauna vor exista oameni care vor avea nevoie de religie, precum cancerosul, la metastază, de morfină.” Ca urmare, am primit pe adresa liceului în care lucram o scrisoare de la un domn care-mi ura să ajung în situaţia de a verifica prin propria experienţă adevărul spusei mele, adică îmi ura să fac cancer. Am făcut cancer, dar dacă există o forţă care m-a pedepsit astfel, pentru gândul meu exprimat în acel articol (gând de care nu mă lepăd), atunci acea forţă, oricât de puternică ar fi, nu poate fi Dumnezeu.

Nu m-am simţit niciodată în război cu Dumnezeu (Absolutul, De-necuprinsul spre care orientăm credinţa noastră), am fost critic doar faţă de ipostazele antropomorfizate ale lui Dumnezeu. Din această perspectivă, Biblia hazlie, a lui Leo Taxil, are drept de existenţă în sfera cugetărilor noastre.

3.2. Relaţia mea afectivă cu Dumnezeu

Blaise Pascal, în celebrele sale Cugetări, scria că omul este „o îngrămădire de contradicţii”. Chiar prin el însuşi Pascal a exemplificat natura contradictorie a omului. A fost, simultan, o minte genială cu contribuţii remarcabile în domeniul ştiinţei exacte şi un om care, cu pudoare, a cusut în căptuşeala hainei un pergament pe care a stenografiat febril trăirea personală a unui extaz. Este vorba de aşa-numitul Memorial al lui Pasacal, din care reproduc un fragment:
               "Foc.
                Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob.
                Nu al filosofilor și al savanților.
                Certitudine. Certitudine. Iubire. Bucurie. Pace.
                Dumnezeu al lui Isus Cristos."

Cel puţin în cazul meu se confirmă adevărul tezei lui Mircea Eliade potrivit căreia în orice om există măcar o rămăşiţă de homo religiosus. În opinia mea, adevărata rădăcină a religiozităţii nu este de natură raţională, ci de natură afectivă. Teama şi nevoia de protecţie, care ne însoţesc din prima, până în ultima clipă a vieţii noastre, constituie fundamente ale credinţei religioase. Mama, care ne protejează din momentul apariţiei noastre în Lume, este prima ipostază prin care ni se înfăţişează Dumnezeu. Într-un an din perioada în care mă consideram ateu, pe la ora 14, s-a produs un cutremur destul de puternic. Instinctiv, eu şi două fiice ale mele ne-am adunat în holul apartamentului, sub o grindă. În momentul în care au început să cadă, cu zgomot, cărţile din rafturi, am simţit o frică intensă şi am răcnit „Doamne-ajută!”

Nu ştiu dacă există oameni în care nici măcar nu pâlpâie o credinţă religioasă. Nu cred că am fost vreodată ateu 100%, până în ultima fibră a componentei mele afective. Cândva, pe când am intrat în tărâmul nihilismului nietzschean, lăsându-mi, imprudent, spiritul critic la poartă, am avut o depresie puternică. Simţeam că nu mai am pe ce mă sprijini, că toate reperele mele valorice au dispărut. Sora mea mai mare m-a dus într-un grup de credincioşi, care se rugau pentru mine. Am plâns, simţind că reprezentările lor religioase, rugăciunile lor nu mă ajută cu nimic. Şi totuşi, undeva în străfundul fiinţei mele mai exista o speranţă, speranţa că ceva, că cineva îmi va oferi un colac de salvare, îmi va ilumina mintea cu un sens al vieţii.

Au fost momente în care am simţit fâlfâitul aripilor Morţii în preajma mea. Odată am avut noduli pe corzile vocale, existând ipoteza că ar fi de natură canceroasă. N-au fost de natură canceroasă. De vreo două ori, în timpul somnului, am trăit un fel de prăbuşire care era însoţită de un soi de întunecare a minţii. Un centru de veghe dădea alarma şi mă trezeam, speriat, din somn. Monitorizarea inimii cu holterul a dovedit că inima mea făcea pauze, în timpul somnului, până la 7 secunde. Diagnosticul a fost „boală de nod sinusal” şi mi s-a implantat un stimulator cardiac. În urmă cu câteva luni, biopsia a dovedit că am cancer la prostată. Mi s-a făcut prostatectomie radicală şi sunt în aşteptarea rezultatului analizei anatomo-patologice care are drept scop să verifice dacă există metastaze.

Când ştiinţa devine neputincioasă, undeva, în fundul sufletului, mai pâlpâie o speranţă, o ultimă speranţă, speranţa că se va întâmpla ceva care nu se încadrează în limitele raţiunii, în limitele ştiinţei, speranţa că se va întâmpla o minune. Din perspectivă afectivă, pentru mine Dumnezeu este Ultima Speranţă. Când limita maximă normală a testului PSA este 4, iar analiza arată că valoarea PSA-ului tău este 110, simţi o teamă puternică şi o nevoie intensă de protecţie. Într-o asemenea situaţie îţi alungi raţiunea şi te rogi la Dumnezeu. Alungată pe uşă, raţiunea intră pe fereastră şi-ţi urlă în urechi că rugăciunile sunt prostii, că pentru toate fenomenele din univers există explicaţii ştiinţifice sau vor exista, că nu există minuni, ceea ce credem că sunt minuni nu sunt decât întâmplări favorizante ale căror cauze nu le cunoaştem încă. Dar tu, deşi ştii că este absurd, crezi că Dumnezeu te va auzi şi-ţi va îndeplini ruga. Precum Tertulian, îţi spui: „Credo quia absurdum” (cred pentru că este absurd). Ultima Speranţă este ultimul reazem pe care-l poţi avea.

The bucket list (2007) - Un film despre sensul vieţii care-ţi rămâne de trăit după ce afli că eşti bolnav de cancer.

Sensul vieţii ca îndeplinire a ultimelor dorinţe.

LINK

Despre un anume fel de fericire

LINK

Cancerul ca situaţie limită

Una dintre fiicele mele mi-a spus că ea nu ar fi publicat o fotografie ca aceea din spital, despre care scriam, în glumă, că mă înfățișează ca senator al Romei antice. N-am nicio îndoială că fiica mea, care mă iubeşte, a spus asta deoarece vrea ca tatăl ei să aibă cea mai bună imagine în public.

            Dar cine nu este afectat de o boală gravă nu poate înțelege pe deplin comportamentul unui om care are experienţa nefericită a unei boli de acest fel. În urmă cu nişte ani, nici eu nu am înţeles comportamentul surorii mele mai în vârstă cu nouă ani decât mine. Fostă profesoară (cu dublă calificare, rusă şi română), devenită pensionară, era afectată de o maladie cronică majoră. Îşi găsise  o oarecare linişte în ortodoxie. I-am reproşat că se îmbracă mult prea modest şi că se plasează într-o poziţie umilitoare în relaţia cu alţi credincioşi, poziţie necorespunzătoare cu nivelul ei profesional şi intelectual.

           Filozofii existenţialişti au scris despre importanţa „situaţiilor limită” în viaţa indivizilor umani. Cancerul este, în opinia mea, prin brutalitatea cu care îl confruntă pe canceros cu gândul propriei lui morţi, o situaţie limită. De când am această experienţă nefericită au apărut schimbări importante în sistemul meu de valori.

        1). Timpul vieţii mele a devenit mai preţios. Am verificat, prin rememorarea propriei vieţi, adevărul cugetării „Amânarea este hoţul timpului”. Evident, vorbesc de amânarea nejustificată. Am realizat o nouă ierarhizare a proiectelor mele, în funcţie de speranţa mea de viaţă. Dar am înţeles şi că nu este bine să contez doar pe viitor, învăţând să savurez ceea ce înţeleptul Radu Beligan numea „bucuriile mărunte ale vieţii”, pe care mi le oferă prezentul (în fond, „carpe diem!”). Deşi preţuiesc fiecare clipă, m-am împăcat cu Somnul, pe care anterior îl uram, întrucât îl concepeam ca „vameş al vieţii”, cum scria Luceafărul poeziei româneşti. Înţelegând mai bine aforismul „Durata vieţii este o chestiune de plenitudine”, am sentimentul că am trăit indecent de mult, în comparaţie cu Eminescu, de exemplu, şi astfel perspectiva propriei mele morţi nu mi se mai pare ca fiind Apocalipsa.

       2). Orgoliul mi s-a dezumflat. Pot accepta, în faţa oglinzii propriei mele conştiinţe, că personalitatea mea are resurse mai modeste decât estimam în perioada maximei mele infatuări. Pot recunoaşte în public ceea ce altă dată eram tentat să-mi ascund chiar mie însumi. Pot spune, bunăoară, că am început viaţa sexuală la vârsta de 21 de ani. (În perioada stagiului militar - 18-19 ani -  eram enervat de faptul că un cvasi-analfabet afirma că sunt virgin. Acum mă amuză gândul că unii cititori ar putea considera că-mi sunt superiori prin faptul că au făcut sex cu buricul verde. Deşi pare a fi mai degrabă arogantă atitudinea mea, nu este). Pot recunoaşte că nu am citit multe cărţi importante, de la început, până la sfârşit, cum este Critica raţiunii pure. Pot spune fără jenă că în timpul facultăţii de filozofie, „la fără frecvenţă”, deşi am muncit din răsputeri, am repetat un an. Acum un an şi ceva, când un coleg vorbea în gura mare, în cancelarie, despre problemele lui cu prostata, îl rugam să vorbească mai încet, căci mi se părea că vorbeşte despre propriile mele probleme. Acum nu am nicio reţinere să vorbesc despre cancerul prostatei mele chiar şi femeilor pe care cândva aş fi vrut să le cuceresc. Accept că sunt bătrân, deşi mai am vise erotice, trezindu-mă speriat de gândul că visul îmi stârneşte hormonii care hrănesc cancerul. Comunist marxist fiind, nu mi-e ruşine să spun că latura afectivă a mea îl invocă pe Dumnezeu, ca Ultima Speranţă, situându-se în discordanţă cu latura mea raţională, care conclude agnostic în problema existenţei lui Dumnezeu.

               3). Deşi ştiu că nu este posibil să despărţim cu sabia Binele de Rău, sunt preocupat de a face cât mai mult bine celor din jurul meu şi cât mai puţin rău. Îmi repugnă să mă aşez înaintea celui care a venit mai devreme pentru consultaţia medicală şi sunt atent, pentru a nu călca insectele de pe trotuar. Departe de mine gândul de a deveni Mântuitorul Lumii, dar mă simt bine dacă pot spune la sfârşitul unei zile că am fost măcar puţin mai bun decât în ziua anterioară.

Haz de necaz: Senator din Roma Antică

Pentru mărirea imaginii: clic pe imagine.

Monstrul din cabinetul de oncologie

14 aprilie 2017

Este vineri, Vinerea Mare. Oamenii aşteaptă Paştele, dar eu sunt deprimat. Sunt două luni de când un medic urolog şi un medic oncolog mi-au prescris tratament hormonal pentru adenocarcinomul prostatic. Dar n-am făcut acest tratament cu Casodex, pentru că un alt urolog, care urmează să-mi facă operaţia de prostatectomie radicală, mi-a spus că nu se recomandă tratament înainte de operaţie. Şi timpul trece, irosindu-mi şansele. În ultimele zile au apărut evenimente noi: urină cu sânge şi scaun cu sânge, iar eu nu ştiu ce este bine pentru mine, să încep tratamentul sau nu? Gândul că s-au declanşat metastazele mă deprimă.

Simt nevoia să aflu opinia, sfaturile şi să primesc, poate, încurajări de la un medic. Merg la policlinică, la cabinetul de oncologie. Sunt singurul nefericit care bate la uşa acestui cabinet, în Vinerea Mare. Asistenta îmi spune că doctoriţa al cărei pacient am devenit este în concediu, dar este înlocuită de un alt medic. Îi spun ce necazuri m-au împins către policlinică şi ea îl anunţă pe medicul respectiv. Mi se strânge inima; am mai fost la el, pentru a cunoaşte şi opinia lui, spre a o compara cu cele ale altor medici. Timp de aproximativ un sfert de oră m-a bombardat cu accesele lui de furie: pentru că mă rezemasem de un dulap, pentru că îl întrerupeam cu întrebările mele de om speriat, pentru că mi-am cerut scuze şi am vrut să mă retrag, pentru orice reacţie umană. Probabil că, dacă m-ar fi putut transforma într-un obiect, nu ar mai fi fost furios.

Asistenta îmi spune să aştept. După vreo oră, îmi dă fişa medicală şi-mi spune să merg la cabinetul medicului, din spital. Bat la uşă, aud o voce care parcă a zis să intru, întredeschid uşa şi-l văd mâncând. Spun „Scuzaţi, vă rog!” şi vreau să mă retrag. El strigă la mine: „Intră, dacă tot m-ai deranjat!” Intru. Se răsteşte la mine pentru că am pus mâna pe nu ştiu ce. Îmi porunceşte să stau pe pat şi să-i spun repede ce probleme am, că trebuie să plece acasă. Se uită nervos prin dosarul meu cu documente medicale.

 - Domnule doctor, sunt într-o situaţie îngrozitoare. Sunt vreo două luni de când mi s-a prescris tratament cu Casodex, dar medicul urolog care mă va opera mi-a spus că nu se recomandă acest tratament înainte de operaţie, de aceea eu nu am urmat tratamentul. Între timp au apărut dureri în zone în care nu aveam dureri, în picioare, în partea stângă a abdomenului, unde cred că se află splina şi unde am şi o coastă care a fost fracturată cândva. Am urinat cu sânge şi am avut şi scaun cu sânge.

      - Dacă urinezi cu sânge, înseamnă că ţi-a fost atacată de cancer şi vezica. Va trebui tăiată. Dacă te dor oasele înseamnă că ai metastază osoasă.

          Mă cuprinde groaza. El se uită la mie şi continuă şi mai nemilos, de parcă sadismul lui s-ar hrăni cu ceea ce citeşte pe faţa mea.

             - Dacă ai scaun cu sânge, înseamnă că ţi-a atacat şi maţul gros. Se va scoate rectul şi ţi se va face o pungă laterală, în burtă, pe unde vor ieşi fecalele.

             - Domnule, doctor, spun cu vocea sugrumată, dar de ce medicul urolog mi-a spus să nu încep tratamentul? Înseamnă că m-a nenorocit, cancerul s-a extins din prostată în alte zone ale corpului!

            - De ce mă întrebi pe mine?! Întreabă-l pe ăla! Uite reţeta, mergi din nou în policlinică, apoi vino s-o semnez, iar la ieşire din policlinică mergi să pună ştampila rotundă!

Scriu aceste rânduri după trei zile şi totuşi resimt, diminuate, acele trăiri. Amplificaţi cu o sută ceea ce simţiţi citind acest text şi, poate, veţi simţi o parte din ceea ce am trăit eu atunci, în cabinetul acelui aşa-zis medic. Ştiu că medicii nu se pot implica empatic decât în mică măsură, pentru a nu se îmbolnăvi ei înşişi, dar simt că fiinţa din acel cabinet nu merită calitatea de medic. I s-ar fi potrivit, de exemplu, meseria de fierar, spre a lovi furios, cu barosul, fierul înroşit.

Şi câţi or fi ca ăsta, în sistemul medical din  România! 

Martor neputincios la propria mea dezintegrare

Astăzi, de pe la ora douăsprezece, au început nişte semne dureroase, care continuă şi acum, de natură să mă îngrijoreze profund. Probabil că Împăratul Bolilor şi-a extins împărăţia. Nu mai am suficientă energie, motivaţie pentru a mă gândi la proiecte. De-aş putea, măcar, să-mi pun ordine în viaţă, în vederea Marii Treceri. Neputincios, asist la propria mea dezintegrare şi mă gândesc la drumul care m-a adus aici.

CARENŢE ÎN INSTRUCŢIA ŞI EDUCAŢIA PROPRII

Problemele de sănătate care au condus la situaţia actuală au început cu mai bine de trei ani în urmă. Lipsurile din domeniul instrucţiei şi al educaţiei, atât la nivel individual, cât şi la nivel de cuplu, au generat neglijenţă cu grave consecinţe.

INCOMPETENŢĂ, NEPĂSARE, MALPRAXIS ŞI ORGOLII ALE MEDICILOR

De la o anumită vârstă a pacienţilor (din ce în ce mai coborâtă), medicii de familie ar trebui să prescrie, din proprie iniţiativă, pacienţilor lor, cel puţin testul PSA. Eu nu am beneficiat de acest fel de iniţiativă. Cineva a observat comportamentul meu nocturn şi a obţinut o programare la medicul meu de familie, căruia i-am spus problemele mele de sănătate. Rezultatul testului PSA a fost de 53 unităţi (limita maximă admisibilă fiind 4!).

Din acel moment (acum un an şi trei luni), am început să frecventez cabinetele medicale ale urologilor. Soţia a făcut o cercetare pe internet şi a decis să merg la medicul cel mai bine cotat din ţară. Acesta m-a repartizat, însă, la un alt medic, care a devenit medicul meu curant pentru timp de vreun an. Mi-a făcut două puncţii-biopsii. Din câte am putut pricepe ulterior, ambele neprofesionale. La prima, rezultatul a fost "în limitele benignităţii". Este tot ce mi-a spus şi medicul respectiv. Nicio recomandare, niciun sfat, mi-a mai spus, doar, să vin la cotrol peste cinci luni. În prostia mea, în prelungirea insuficientei lui determinări, nu m-am dus la control peste cinci luni, ci am mai stat acasă încă şapte luni, "tratându-mă" cu ceaiuri. Între timp, am repetat testul PSA, care a avut valori în scădere, totuşi foarte mari: patruzeci şi ceva, apoi treizeci şi ceva. Ultimul rezultat a fost îngrozitor: 110! Speriat, am mers la control. Medicul respectiv mi-a făcut a doua biopsie. Referitor la această biopsie, prin intermediul unei persoane importante din spital, de la laborator mi s-a comunicat că nu a fost bine realizată, de aceea nu permite o concluzie cu privire la natura tumorii. Cel puţin doi medici urologi, când am pronunţat numele medicului curant, mi-au spus că am avut "ghinion".
Am solicitat consultaţie la un alt medic, despre care mulţi pacienţi mi-au vorbit elogios. Dar m-a amânat câteva săptămâni, fără a-mi spune de ce. În final, mi-a spus că-i fac mari necazuri, căci am fost la "şeful", iar şeful m-a repartizat la un anumit medic, deci trebuie să fiu tratat, în continuare, de acel medic.

Între timp, făcusem testul cu computer tomograful şi testul pentru scintigrafie osoasă, în urmă cu două, respectiv o lună de zile. Rezultatele erau cum că nu au apărut metastaze. Dar a treia biopsie, profesională, a venit cu verdictul: adenocarcinom prostatic (cancer la prostată).

Întrucât medicul dorit nu m-a acceptat, am mers din nou la "şeful". Acesta mi-a prescris tratament hormonal şi revenire la control peste şase luni, pentru a decide, atunci, ce mai ar fi de făcut. Ajuns la oncolog, pentru a-mi trascrie reţeta, acesta mi-a prescris alt tratament, cu motivul că "el nu se bagă peste cuţitul urologului, şi nici urologul nu trebuie să se bage în specialitatea oncologului". Am avut, din nou, o perioadă îngrozitore, fiind pus în situaţia de a nu ştii ce este mai bine pentru mine. Şi n-am făcut decât să irosesc timp.

După alte săptămâni de întârziere cu urmări grave, am obţinut o consultaţie la mediul elogiat, în cadrul unei clinici private. Mi-a spus că-mi recomandă "prostatectomie radicala", urmată de teste PSA. Operaţia ar trebui să fie la cel puţin şase săptămîni de la biopsie (pe 8 aprilie s-a împlinit o lună). Dacă, după operaţie, rezultatul testului va fi bun, va însemna că problema este rezolvată, dacă rezultatul nu va fi bun, va fi necesar tratament hormonal. Deci nu mi-a spus clar că există riscul de metastaze. Când l-am întrebat dacă, în acest timp, pînă la operaţie, nu este necesar un tratament, pentru frânare evoluţiei bolii, mi-a spus că nu se recomandă tratament hormonal înainte de operaţie.
Şi uite aşa, timpul trece şi şansele mele se irosesc. Operaţia ar trebui să coste 20000 de lei (două sute de milioane de lei vechi), bani pe care nu-i am.

Azi au început dureri pe care nu le-am mai avut, în altă zonă. Mă simt ca un martor neputincios la propria sa dezintegrare.

Post scriptum

"Cine putea şti? Chiar şi medicii... parcă ei ştiau dacă porniseră sau nu să plutească micile celule singuratice, ucigătoare, bărci ale trupelor de desant în întuneric? Sau în ce loc au debarcat?"

Soljeniţîn, Pavilionul canceroşilor, referitor la... metastaze.