Relaţia mea cu Divinitatea

Pentru un canceros, tema morţii este obsesivă, iar tema morţii este indisociabilă de tema Divinităţii. În această prezentare a relaţiei mele cu Divinitatea voi desemna Divinitatea prin termenul creştin de Dumnezeu.

1). Particularitatea relaţiei cu Dumnezeu

Titu Maiorescu scria undeva: „Dumnezeu nu constituie nicidecum o reprezentare generală comună tuturor, ci mai generală sau mai limitată, după evoluţia spirituală a fiecărui individ; căci omul, în mişcătoarea sa naivitate, înalţă ceea ce sufletul său are mai bun şi mai nobil pe altarul sfinţit, dându-i numele de Dumnezeu. De aceea se poate afirma: Spune-mi cine este Dumnezeul tău, şi îţi voi spune cine eşti. (…)

Nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci fiecare om îşi făureşte Dumnezeul său după propriul său chip. Prin urmare, Dumnezeu nu trebuie căutat în afara omului, ci în străfundul sufletului său, ca expresia cea mai pură a fiinţei sale pur umane.” (subl.VS)

Cu alte cuvinte, în ciuda unor elemente comune, oamenii au reprezentări şi concepte diferite referitoare la Dumnezeu. Relaţia cu Dumnezeu a fiecărui om este particulară, specifică, personalizată, „după evoluţia spirituală a fiecărui individ”.

În continuare, voi încerca să prezint relaţia mea particulară cu Dumnezeu în două moduri:

-          mai întâi voi prezenta această relaţie din perspectivă diacronică, adică în funcţie de „evoluţia spirituală” a individului care sunt;

-          apoi voi spune ce este Dumnezeu pentru mine, în prezent.

2). Diacronia relaţiei mele cu Dumnezeu

Părinţii mei, care mi-au fost modele în relaţia cu Dumnezeu, erau (tata trăieşte, are 96 de ani) oameni „simpli”, fără multă ştiinţă de carte, a căror mentalitate era marcată de elemente de religiozitate amestecate cu elemente de superstiţie. Credeau în Dumnezeu, dar nu respectau perioadele de post, nu spuneau rugăciuni înainte de mese. Când „bătea piatra”, mama înfigea un topor în pământ, ca să se oprească grindina.

Copil fiind, credeam în existenţa lui Dumnezeu, pe care mi-l imaginam ca fiind un fel de Moş Crăciun (înainte de culcare mă rugam la Dumnezeu să-mi dăruiască un paloş sub pernă şi un cal năzdrăvan în grajd). Când a murit mamaia din partea mamei eram răcit şi strănutam des. Eram bântuit de superstiţia că, dacă strănuţi în vecinătatea mortului, te ia cu el. De aceea, la fiecare strănut îi spuneam mamei că am strănutat, iar mama îmi rupea o aţişoară din haină şi o punea alături de cadavru, ca să păcălească mortul.

Pe când eram în clasa a VII-a (aveam vreo 14 ani) am citit, într-o carte a surorii mai mari, fragmente din Tratat de metafizică, al lui Voltaire, în care erau prezentate argumente şi contraargumente referitoare la existenţa lui Dumnezeu. Era primul meu contact cu filozofia. Ţin minte că prezentam acele argumente şi contraargumente, în măsura în care le înţelesesem şi le reţinusem, în grupul de copii al cărui lider eram.

În perioada liceului nu s-au produs modificări în relaţia mea cu Dumnezeu. Filozofia era în planul de învăţământ, dar profesorii care ne-au predat-o nu mi-au transmis nimic memorabil.

În cadrul Facultăţii de filozofie am studiat filozofia pe baza marxismului. În această perioadă s-au produs schimbări în relaţia mea cu Dumnezeu. A fost etapa în care mă consideram ca fiind ateu. Marx şi Engels au fost atei, dar este falsă şi nedreaptă afirmaţia că marxismul este vinovat de politica imbecilă de educaţie ateistă prin constrângeri. Din punctul de vedere al lui Marx şi Engels, ateismul ar trebui să fie o consecinţă firească a unei educaţii materialist-ştiinţifice, nu prin constrângeri administrative (de exemplu, nu prin interzicerea mersului la biserică). Relevant, Engels scria undeva cam aşa: A încerca să lupţi împotriva lui Dumnezeu cu mijloace administrative înseamnă a-i face un serviciu lui Dumnezeu.

Ulterior, am ajuns la concluzia că ateismul implică o presupoziţie inacceptabilă din perspectiva relativităţii cunoaşterii omeneşti. A susţine că nu există Dumnezeu înseamnă a pretinde că ai cuprins cu mintea ceea ce este de-necuprins (Infinitul, Absolutul) şi că ai constatat această inexistenţă. Teismul, care susţine că Dumnezeu există, săvârşeşte o greşeală de acelaşi fel.

În problema existenţei lui Dumnezeu am devenit agnostic.

3). Relaţia mea actuală cu Dumnezeu

Disting în fiinţa mea două componente: componenta raţională şi componenta afectivă. Ele sunt parţial interdependente şi parţial autonome.

3.1. Relaţia mea raţională cu Dumnezeu

Din punct de vedere raţional, în problema existenţei lui Dumnezeu sunt agnostic. Agnosticismul susţine că nu putem şti dacă Dumnezeu există sau nu, nu putem întemeia o concluzie definitivă. Istoria filozofiei este şi o cronică a confruntării nesfârşite între argumentele în favoarea existenţei lui Dumnezeu şi argumentele împotriva existenţei lui Dumnezeu.

Orice încercare de a-l gândi pe Dumnezeu eşuează în relativism şi în contradicţii (paradoxuri, aporii, antinomii).

De exemplu s-a afirmat că unul dintre atributele lui Dumnezeu este omnipotenţa (atotputernicia). Polemic, s-a pus întrebarea: Poate Dumnezeu să construiască un zid pe care el să nu-l poată trece? Oricare ar fi răspunsul (afirmativ sau negativ), concluzia finală va fi că Dumnezeu nu este atotputernic, căci fie nu poate să construiască acel zid, fie nu-l poate trece.

Un alt atribut gândit ca fiind al lui Dumnezeu este bunătatea absolută. Dar episodul biblic al păcatului originar infirmă acest atribut. Dumnezeu le-a dat voie oamenilor primordiali, Adam şi Eva, să mănânce din fructele oricărui pom din rai, cu excepţia pomului din mijlocul raiului, avertizându-i: „Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!” Ispitită de şarpe, femeia mănâncă din fructul interzis, acelaşi lucru făcându-l şi Adam. Între Dumnezeu şi Adam are loc următorul dialog:

-          Adame, unde eşti?

-          Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns.

-          Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?

-          Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat.

Şi Dumnezeu gândeşte: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!” Aşadar, din chiar punctul de vedere al lui Dumnezeu, Adam şi Eva nu puteau deosebi binele de rău decât mâncând din fructul interzis. Prin urmare, pedepsirea lor pentru o faptă pe care au săvârşit-o în situaţia în care erau lipsiţi de discernământ, lipsiţi de liberul arbitru, este nedreaptă şi discordantă cu atributul bunătăţii absolute a lui Dumnezeu.

Fie că este un dar de la Dumnezeu, fie că este o funcţie a materiei superior organizate, raţiunea este o calitate care îl înnobilează pe om, care îl face superior, cum afirma Blaise Pascal, în raport cu Universul, care, deşi superior omului prin infinitate, nici măcar nu ştie că există. Măreţia omului, scrie filozoful francez, constă chiar în faptul că el ştie că moare.

În contextul concepţiei creaţioniste, ameninţarea cu pedepsirea omului pentru eventuale gânduri blasfematoare este nejustificată, căci raţiunea, cu toate tentaţiile ei, i-a fost dăruită omului de însuşi Dumnezeu. Numai o fiinţă sadică ar putea pedepsi omul pentru vini pe care ea însăşi le-a făcut posibile. Nu putem admite că Dumnezeu este sadic.

Consider că atât ateismul, cât şi teismul, precum şi confruntarea argumentelor lor sunt fireşti pentru raţiunea umană. Filozofia este un exerciţiu de libertate a spiritului. Detest, însă, orice constrângere care nu este exclusiv de natură argumentativă. Detest politica de combatere a convingerilor religioase prin mijloace administrative, din timpul regimului comunist. Detest cruciadele. Eu însumi am fost ţinta unei intoleranţe. Cândva, am publicat articolul Şi altfel despre studiul religiei în şcoală (Tribuna învăţământului nr.388, 1 iulie 1997, p.4) în care scriam: „Întotdeauna vor exista oameni care vor avea nevoie de religie, precum cancerosul, la metastază, de morfină.” Ca urmare, am primit pe adresa liceului în care lucram o scrisoare de la un domn care-mi ura să ajung în situaţia de a verifica prin propria experienţă adevărul spusei mele, adică îmi ura să fac cancer. Am făcut cancer, dar dacă există o forţă care m-a pedepsit astfel, pentru gândul meu exprimat în acel articol (gând de care nu mă lepăd), atunci acea forţă, oricât de puternică ar fi, nu poate fi Dumnezeu.

Nu m-am simţit niciodată în război cu Dumnezeu (Absolutul, De-necuprinsul spre care orientăm credinţa noastră), am fost critic doar faţă de ipostazele antropomorfizate ale lui Dumnezeu. Din această perspectivă, Biblia hazlie, a lui Leo Taxil, are drept de existenţă în sfera cugetărilor noastre.

3.2. Relaţia mea afectivă cu Dumnezeu

Blaise Pascal, în celebrele sale Cugetări, scria că omul este „o îngrămădire de contradicţii”. Chiar prin el însuşi Pascal a exemplificat natura contradictorie a omului. A fost, simultan, o minte genială cu contribuţii remarcabile în domeniul ştiinţei exacte şi un om care, cu pudoare, a cusut în căptuşeala hainei un pergament pe care a stenografiat febril trăirea personală a unui extaz. Este vorba de aşa-numitul Memorial al lui Pasacal, din care reproduc un fragment:
               "Foc.
                Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob.
                Nu al filosofilor și al savanților.
                Certitudine. Certitudine. Iubire. Bucurie. Pace.
                Dumnezeu al lui Isus Cristos."

Cel puţin în cazul meu se confirmă adevărul tezei lui Mircea Eliade potrivit căreia în orice om există măcar o rămăşiţă de homo religiosus. În opinia mea, adevărata rădăcină a religiozităţii nu este de natură raţională, ci de natură afectivă. Teama şi nevoia de protecţie, care ne însoţesc din prima, până în ultima clipă a vieţii noastre, constituie fundamente ale credinţei religioase. Mama, care ne protejează din momentul apariţiei noastre în Lume, este prima ipostază prin care ni se înfăţişează Dumnezeu. Într-un an din perioada în care mă consideram ateu, pe la ora 14, s-a produs un cutremur destul de puternic. Instinctiv, eu şi două fiice ale mele ne-am adunat în holul apartamentului, sub o grindă. În momentul în care au început să cadă, cu zgomot, cărţile din rafturi, am simţit o frică intensă şi am răcnit „Doamne-ajută!”

Nu ştiu dacă există oameni în care nici măcar nu pâlpâie o credinţă religioasă. Nu cred că am fost vreodată ateu 100%, până în ultima fibră a componentei mele afective. Cândva, pe când am intrat în tărâmul nihilismului nietzschean, lăsându-mi, imprudent, spiritul critic la poartă, am avut o depresie puternică. Simţeam că nu mai am pe ce mă sprijini, că toate reperele mele valorice au dispărut. Sora mea mai mare m-a dus într-un grup de credincioşi, care se rugau pentru mine. Am plâns, simţind că reprezentările lor religioase, rugăciunile lor nu mă ajută cu nimic. Şi totuşi, undeva în străfundul fiinţei mele mai exista o speranţă, speranţa că ceva, că cineva îmi va oferi un colac de salvare, îmi va ilumina mintea cu un sens al vieţii.

Au fost momente în care am simţit fâlfâitul aripilor Morţii în preajma mea. Odată am avut noduli pe corzile vocale, existând ipoteza că ar fi de natură canceroasă. N-au fost de natură canceroasă. De vreo două ori, în timpul somnului, am trăit un fel de prăbuşire care era însoţită de un soi de întunecare a minţii. Un centru de veghe dădea alarma şi mă trezeam, speriat, din somn. Monitorizarea inimii cu holterul a dovedit că inima mea făcea pauze, în timpul somnului, până la 7 secunde. Diagnosticul a fost „boală de nod sinusal” şi mi s-a implantat un stimulator cardiac. În urmă cu câteva luni, biopsia a dovedit că am cancer la prostată. Mi s-a făcut prostatectomie radicală şi sunt în aşteptarea rezultatului analizei anatomo-patologice care are drept scop să verifice dacă există metastaze.

Când ştiinţa devine neputincioasă, undeva, în fundul sufletului, mai pâlpâie o speranţă, o ultimă speranţă, speranţa că se va întâmpla ceva care nu se încadrează în limitele raţiunii, în limitele ştiinţei, speranţa că se va întâmpla o minune. Din perspectivă afectivă, pentru mine Dumnezeu este Ultima Speranţă. Când limita maximă normală a testului PSA este 4, iar analiza arată că valoarea PSA-ului tău este 110, simţi o teamă puternică şi o nevoie intensă de protecţie. Într-o asemenea situaţie îţi alungi raţiunea şi te rogi la Dumnezeu. Alungată pe uşă, raţiunea intră pe fereastră şi-ţi urlă în urechi că rugăciunile sunt prostii, că pentru toate fenomenele din univers există explicaţii ştiinţifice sau vor exista, că nu există minuni, ceea ce credem că sunt minuni nu sunt decât întâmplări favorizante ale căror cauze nu le cunoaştem încă. Dar tu, deşi ştii că este absurd, crezi că Dumnezeu te va auzi şi-ţi va îndeplini ruga. Precum Tertulian, îţi spui: „Credo quia absurdum” (cred pentru că este absurd). Ultima Speranţă este ultimul reazem pe care-l poţi avea.